Mitropolitul Teodor de Vicina (a doua jumătate a secolului XIII)

Acest mitropolit este primul ierarh atestat documentar ca păstor și părinte duhovnicesc al Mitropoliei de la Vicina, care a ocupat scaunul acestei eparhii în anul 1283, sub împăratul Andronic II Paleologul (1282-1328). Vicina era un oraș-cetate, de prin secolul IX, situat în nordul Dobrogei, la Gurile Dunării și identificat de cei mai mulți istorici cu orașul Noviodunum (Isaccea de azi), dar atestat documentar abia la începutul secolului XII, în scrierea numită Alexiada a Anei Comnena, fiica împăratului bizantin Alexie I Comnenul (1081-1118).
Mitropolitul Teodor de Vicina era, probabil, grec, născut fie la Bizanț, fie în Dacia Pontică, care, după anul 971, se chema Paristrion sau Paradunavon și avea capitala la Dorostolon, vechiul Durostorum sau Silistra de astăzi. Nordul Dobrogei (Gurile Dunării) nu a fost niciodată ocupat de migratori, el formând până la căderea Constantinopolului „un mic Bizanț provincial”, cu scaun episcopal, cu așezări grecești și românești, cu câteva mănăstiri și sihăstrii de renume și cu o puternică influență religioasă și culturală asupra provinciilor din sudul Moldovei și estul Țării Românești.
Fericitul mitropolit Teodor a participat în anul 1285 la Sinodul Patriarhiei de Constantinopol, ținut în biserica Vlaherne (adică „a vlahilor”), semnând în acte „Smeritul și prea cinstitul mitropolit al de Dumnezeu păzitei cetăți Vicina”. În anul 1292, mitropolitul Teodor vine din nou în Constantinopol, unde semnează Tomul sinodic contra latinilor. El a păstorit turma lui Hristos la Gurile Dunării până la sfârșitul secolului XIII, fiind în bune relații cu mitropoliții din jurul său. A purtat grijă de credincioșii de la nordul Dunării, trimițându-le preoți și călugări misionari hirotoniți la Vicina. A susținut mult așezările monahale din eparhia sa, precum Mănăstirea „Sfântul Atanasie cel Mare” de la Niculițel și sihăstriile Chilia și Sfântul Gheorghe din Delta Dunării, pe atunci destul de vestite.
Ajungând la adânci bătrâneți, s-a mutat la cele veșnice spre sfârșitul secolului XIII.
(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 71-72)