Mitropolitul Dosoftei – Psaltirea pre versuri tocmită – 350 de ani (1673 – 2023)

În acest an curgător, se împlinesc 350 de ani de când la Uniev apărea prima carte mare de poezie din literatura noastră, Psaltirea pre versuri tocmită, cu care începe de fapt poezia cultă românească, tâlcuită de mitropolitul cărturar Dosoftei. Așadar la temelia poeziei culte românești nu stă poemul filosofic costinian Viața lumii, cum s-a crezut multă vreme, ci, așa cum au arătat I. Bianu, N. Cartojan, Al. Andrieșescu, C. Ciopraga, Psaltirea pre versuri.
Memorabilul profil al mitropolitului Dosoftei schițat în Cronica lui Ion Neculce are meritul de a prezenta concis esența unei personalități de excepție într-o Moldovă împresurată în acea vreme de adversități. Descendent dintr-un neam de mazâli, mitropolitul Dosoftei este prezentat de cronicarul Neculce ca fiind prea învățat, știind elinește, latinește, slavonește și altele….
Exponent al unui clasicism ce se reclama de la izvoare biblice, Mitropolitul Dosoftei este în cadrul epocii sale o personalitate etalon, așa cum, contemporan cu el, era moralistul François Fénelon, arhiepiscopul cu vederi luministe.
Tipăriți în 1673, Psalmii marcau un început poetic fast, de mare anvergură, act pregătit de ierarhul moldovean prin tălmăcirea lor în proză – din slavonă în română – în a sa Psaltire de-nțăles.
Cu apariția în 1673 a Psaltirii… se continuă tradiția începută de poeții traducători de psalmi în versuri, influențați de mentalitatea reformată, al căror șir este foarte lung. Dintre aceștia amintim pe acei poeți umaniști de nuanță protestantă precum Clément Marot, protejatul Margueritei de Navarre, autorul celei mai răspândite traduceri a 50 de psalmi în 1539, continuând cu tâlcuirile lui Grigore Szegedi din anul 1569 ori cea a lui Albert Szenczi Molnár din 1607, tâlcuiri care au pătruns în echivalențe românești în Transilvania. Apoi amintim Psaltirea în versuri a lui Jan Kochanowschi, secretarul regal al Regatului Poloniei între 1564 – 1589, lucrare apărută în 1579. Nu va mai urma după aceasta decât versiunea rusă a lui Simon Poloțki din 1680, pusă pe muzică de către Vasile Titov, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai barocului muzical de la Moscova, prieten al prelatului moldav.
Cei cinci ani de muncă, pe care singur îi mărturisește, în cinci ani foarte cu osârdie mare, au fost un interval de îndelungă reflecție și necontenită perfecționare asupra unor texte grele de sens universal uman ce trebuiau să îmbrace haină românească. Mitropolitul Dosoftei este primul care a versificat Psaltirea într-o limbă națională în cadrul bisericilor ortodoxe.
În cele 8634 de versuri scrise pe 500 de pagini, Psaltirea pre versuri tocmită, mitropolitul Dosoftei de foarte multe ori a reușit să mlădieze limba română. G. Călinescu, citând Psalmul 136 ”La apa Vavilonului”, comenta că Dosoftei are vorba materială ce dă corp mâhnirilor abstracte.
La Miron Costin, gravul meditativ din Viața lumii, conștiința trecerii ireversibile a timpului, trimite direct la mâhnirile Eclesiastului, dar și la reflecții din Psalmulul 101, cărora li se asociază ecouri ale motivului medieval UBI SUNT , cu concluzia că fum și umbră sunt toate, visuri și părere … Și fumul și umbra stimulează la Dosoftei dezvoltări cu reverberații folclorice. Dacă în traducerea biblică din 1975 Psalmul 101 conține comparații solemne ”Că s-au stins ca fumul zilele mele și oasele mele ca uscăciunea s-au făcut”; ”Rănită este inima mea și s-a uscat ca iarba”; ”Zilele mele ca umbra s-au plecat și eu ca iarba m-am uscat”, la Dosoftei elegia stă, vizibil, sub semnul lamento-ului popular: ”Că trec zilele ca fumul,/Oasele mi-s săci ca scrumul,/ Ca nește iarbă tăiată/ M-este inema săcată./…De suspinuri și de jele / Mi-am lipitu-mi os de piele,/…Mi-s zilele trecătoare,/ De fug ca umbra de soare,/ Și ca iarba cea tăiată /Mi-este vârtutea săcată,/”
În contextul citat vârtutea este sinonimă cu puterea, cu vlaga. Față de tonul imnic, bazat pe imperative precum ”Cântați Domnului cu cinste”; ”Lăudați cu glasuri nalte”, starea de jele coincizând, în cazul lui Dosoftei, cu drama personală cauzată de exilul din Polonia, e generatoare de sclipiri lirice remarcabile. Limbajul psalmodic cultivat în depărtata vechime de David comportă nuanțe intens-reflexive care la Dosoftei – de două ori pribeag în Polonia – duc la afinități cu proverbele și sentințele populare românești: ”Strâmbătatea cine o iubește/ Acela el sâgur sufletul urăște”(Psalmul 10).
Am dat doar câteva exemple pentru a sublinia că tâlcuitorul moldav al Psaltirii pre versuri nu a fost subordonat modelului străin, căutând armonii și ritmuri proprii limbii sale.
Urmărind circulația Psalmilor lui Dosoftei, s-a observat că un catren din Psalmul 48 se află în Divanul lui Cantemir, că Eminescu a paginat un exemplar din Psaltire pe când era bibliotecar, că Arghezi face o referință la Dosoftei și la Psaltirea sa în cartea Cu bastonul prin București.
Lucrarea lui filologică pornește dintr-o formă mentis, evident modificată de importantele tălăzuiri ale mentalității religioase care au însoțit Reforma. Mitropolitul Dosoftei arăta ”mai voia mi-ii cinci cuvinte cu mintea să grăiesc, dar și pre alții să-nvăț, decât dzeace mii de cuvinte într-altă limbă”… referindu-se la faptul că poporul român nu mai înțelegea deloc slavonește în vream sa.
Această declarație îl situează pe ilustrul mitropolit cărturar în descendența luminată a unui Coresi, a unui Varlaam, adică a acelora care înțelegeau din adânc necesitățile presante ale culturii naționale din spiritul timpului.
Prin contribuțiile marilor ierarhi moldoveni Varlaam și Dosoftei, limba noastră literară face un mare pas înainte, situând Moldova, din acest punct de vedere, cu mult deasupra celorlalte provincii românești.
Prin activitatea sa, mitropolitul Dosoftei a adus o lumină aparte pe drumul truditorilor care aveau să țină un condei în mână și prin strădania lor au putut ajunge la definitivarea limbii noastre de cult
Și pomenirea sa de acum înseamnă pentru noi toți recunoașterea valorii sale ca cea dintâi în Panteonul culturii românești.
Arhid. Vasile DEMCIUC