Minunata noastră Capitală a găzduit miercuri, animând largile ei bulevarde, și așa pline de vitalitate, un marș încheiat cu un miting de protest în fața Guvernului. Nimic special până aici. În toți anii electorali au loc greve, mitinguri, marșuri de protest, unii amenință că se aruncă de pe macara sau că își dau foc în piața publică. Gazetarii, mai pricepuți decât mine în analiza politică, găsesc explicații electorale pentru multe dintre aceste proteste. Adică opoziția, înțeleg eu, prin sindicatele afiliate, mai dă un brânci puterii. Nenorocirea e că la noi nu prea știm cine-i la putere și cine în opoziție. Președintele Băsescu, aflat în vârful puterii, se dă, împreună cu partidul lui prezidențial, opozant. În opoziție este și PSD cu toate că, de milă, de silă, susține proiectele guvernamentale și uneori le inițiază. Oficial, la putere rămâne doar PNL. Ungurii nu sunt ținta protestelor și trec neobservați.
Marșul și mitingul din 16 aprilie din București a fost al cadrelor didactice. Televiziunile au prezentat din ceas în ceas imagini. Dar, Dumnezeule, ce mi-a fost dat să văd! Un miting al profesorilor trebuie să arate altfel decât un miting al aprozaristelor sau coafezelor, să zicem. Mă leagă de dascălul de școală dragoste și respect. M-am născut într-o familie dedicată școlii (mama a fost cadru didactic și director de școală până a ieșit la pensie), între prietenii noștri se numărau destui profesori. Păstrez minunate amintiri legate de personalități ale școlii care mi-au luminat și îmbogățit copilăria. Din acest motiv protestul miilor de profesori desfășurat în București mi s-a părut cel puțin indecent. Oricum, prin mesaj, prin comportament, nu părea să aibă vreo legătură cu oamenii dedicați catedrei. Nu pun nici o clipă la îndoială îndreptățirea protestului. Sunt și în învățământ și în sănătate lefuri de mizerie. Acele tichete-cadou de 50 de lei reprezintă pesemne ceva într-un buget de familie sărmană. Dar niciodată dascălii n-au protestat doar pentru câștigurile lor financiare. Aveau grijă să îmbrace protestul într-un staniol mai dichisit. Cereau de pildă o lege a învățământului mai apropiată de cerințele lumii moderne, cereau dotări pentru instituțiile de învățământ, cereau bani pentru manuale și pentru igiena școlilor. Mai pe la jumătate încăpeau și revendicările cu salariile sau cu bonurile cadou. Trec și peste asta. Așa au conceput protestul liderii sindicali, așa l-au desfășurat. Ceea ce mi-a lăsat însă un gust amar a fost lipsa de ținută, de solemnitate și de demnitate a protestului. Te așteptai ca profesorii să protesteze decent, într-un marș al tăcerii, de pildă. Ce ne-au arătat dascălii bucureșteni? Parcă eram la carnaval. Oameni în toată firea, sub portretul cărora se ascundeau proful de mate sau profa de română, fluierau în niște țignale de agenți de circulație sau de-a dreptul băgând două dește în gură. Niște fătuce, profesoare tinere, agitau în ritm de samba pancarte și chiuiau ca la nuntă. Unii profesori, deghizați ca la circ, se prezentau comic, cu veste aiurea și înscrisuri agățate pe rever. Sunt aceștia dascălii din învățământul bucureștean sau au tocmit cu ora niște precupețe din Piața Matache pentru a mărșălui în locul lor? Nu mi-l pot imagina, de pildă, pe profesorul meu de latină Petre Dumitrescu de la Vălenii de Munte, cu o ținută de boier vechi, demn, sobru și rafinat țopăind în Piața Victoriei cu un fluier în gură. Nu mi-o pot imagina pe mama, oricât de mizerabil ar fi fost salariul ei (și era mizerabil) cu o șapcă sindicalistă pe cap țipând lozinci rimate pe străzi. Repet, n-am nimic cu protestul în sine. Și dascălii și moașele comunale și coafezele și poliștiștii și cosmonauții au dreptul să protesteze și să-și proclame revendicările. Dar de la profesori așteptam o altă ținută, un alt mod de a-și comunica nemulțumirile. Mai sobru și, sunt convins, mai eficient. Dacă așa se manifestă și în școli, am explicația volatilizării nobleței actului de învățământ. Pe străzile Capitalei am văzut o paranghelie de țoape.
