O tăcere apăsătoare domnește asupra pădurii. Frigul pătrunde în oase, înfige sute de ace în pielea feței, pe mâini, dar nu faci o mișcare, ca să nu-i sperii.
Au apărut pe nesimțite, masivi și negricioși, mișcându-se cu o viteză și silențiozitate uimitoare printre trunchiurile copacilor. Duduitul copitelor se amortizează în zăpadă, îl simți abia când ajung aproape și vierul din fruntea turmei se oprește să adulmece în aer pericolul care îi pândește.
Dacă miști, dispar cu toții într-o clipită, gonind în zigzag, pentru a-și deruta urmăritorii. Simte ceva, pufnește nemulțumit și totuși îi conduce mai departe, goniți din spate de urletele gonacilor care se apropie. Mistreții fug de mănâncă pământul, fug pentru viața lor, dar atunci se dezlănțuie sunetul de care ar trebui să se teamă cel mai tare – bubuitul glonțului care iese pe țeavă.
Vânătoare la goană
“De glasul omului fug toate animalele. Omul e dracul”, spune Georgică Botoșan, unul dintre cei mai buni vânători ai Direcției Silvice Suceava, în timp ce pășește domol, calculat, prin zăpadă, însoțindu-i pe spaniolii veniți la vânătoare. Gonacii, zeci de localnici din Marginea, răspândiți în pădure, sub formă de evantai, sunt cei care alungă vânatul înspre vânători, care se așează din 200 în 200 de metri. Urletele lor, menite să înspăimânte animalele, răsună în pădure, la depărtare. Din când în când, unul, plictisit să facă precum lupul, ori chinuit de pubertate, chirăie ascuțit, stârnind râsete înfundate printre vânători.
După un marș forțat prin pădure, ne așezăm în posturile de observație, de unde vizibilitatea e mai bună. Ochii sunt ațintiți spre zona din care se aud strigătele gonacilor, urechile sunt ciulite, simțurile sunt biciuite de frig și de emoțiile așteptării.
Nu ai ce căuta la vânătoare dacă nu ești pregătit pentru așa ceva. Acum e bine, că sunt “doar” –15 grade Celsius, dar vânătorii de lângă mine povestesc de nopți petrecute la pândă, la –28 de grade Celsius, când era de ajuns să verși o lacrimă de la crivăț și să înghețe înainte să atingă pământul.
Cizmele sau bocancii impermeabili sunt obligatorii, la fel și hainele cât mai călduroase. Spaniolii au pe ei ținute speciale, ușoare, dar care nu lasă căldura corpului să se piardă și nici frigul să intre. Mai mult, din oră în oră se opresc să mănânce ciocolată sau alte dulciuri, să le dea energie.
Un mistreț răzleț de ciurdă se apropie în goană – un punct negru care se mișcă rapid printre trunchiurile copacilor. E încă la distanță mare de noi când cade la pământ, lovit de glonțul a cărui bubuitură încă mai răsună în pădure, ca un tunet. Picioarele din spate zvâcnesc din inerție, după care încremenește. O lovitură bună este cea care omoară animalul din prima, nu îl chinuie.
Plus că un mistreț rănit e mult mai periculos decât unul nevătămat – atingerea morții îl transformă într-un monstru capabil să te sfâșie cu colții de jos, ascuțiți ca briciul. Colții de sus sunt colții ascuțitori, care de fiecare dată când închide și deschide fălcile, îi ascut colții de jos – trofeul râvnit de vânători, transformându-i în arme letale.
Alte împușcături răsună curând în depărtare, de la vânătorii lăsați în urmă.
O scroafă cu cinci pui se apropie de noi. Vânătorii de la Direcția Silvică nici nu se obosesc să ridice arma, ci stau liniștiți, să o lase să treacă. În schimb ea ne simte, cu un grohăit scurt dă alarma și schimbă brusc direcția de mers, puii urmând-o orbește. Din păcate, se îndreaptă spre zona cu vânători spanioli. Unul dintre ei, tânăr și neexperimentat, ridică arma și trage, ochind scroafa. Nu o nimerește, dar un pui de mistreț cade în genunchi, ca secerat. Dar glonțul doar l-a “ras” pe lângă un picior, pentru că se ridică și gonind speriat reușește să îi ajungă din urmă pe frații săi. Vânătorul, rușinat, coboară arma.
Grosul turmei de abia acum se apropie. În timp ce în dreapta mea împușcăturile spaniolilor răsună tot mai des, în stânga, unde stă Georgică Botoșan, 18 mistreți, mari, cu părul aspru sumețit pe spinare, ca o creastă, gonesc din pădure, trecând speriați chiar pe lângă om, care stă nemișcat, în dreptul unui copac. Nu e vânătoarea sa, nici nu vrea să atingă arma. Nu trage decât când trebuie și rar greșește ținta.
“Când vezi mistrețul că vine spre tine, nu fugi. Stai locului. Când se apropie și vezi că vine direct spre tine, aștepți să ajungă aproape și atunci faci o fandare și îl lași să treacă”, l-a instruit el, șugubăț, pe un jurnalist venit la prima sa vânătoare de mistreți.
E ultima goană. Când prin pădure se zăresc deja vestele fosforescente ale gonacilor, iar strigătele lor se aud tot mai aproape, e clar că vânătoarea s-a încheiat. Nimeni nu mai trage, să nu-i rănească.
De acum, grija tuturor e să adune leșurile din pădure, să le scoată la marginea pădurii, de unde sania trasă de cai le va prelua, pentru a le duce la focul de tabără, unde pe o masă încropită în grabă, sunt eviscerate. Carnea de mistreț se strică mai repede decât orice alt vânat dacă nu este eviscerat la scurt timp de la împușcarea sa.
Înainte de asta, este organizat tabloul de vânătoare, în care exemplarele împușcate sunt aliniate, în vreme ce vânătorii profită de ocazie să se imortalizeze cu prada lor.
Pasiune costisitoare
După fiecare goană, e o perioadă de acalmie, în care gonacii se îndreaptă spre alte zone, de unde vor stârni animalele cu urletele lor, în vreme ce vânătorii se întâlnesc și își povestesc aventurile, lăudându-se cu prada lor și cu loviturile reușite.
Pasiunea lor sângeroasă e una foarte costisitoare. Pe lângă costul echipamentelor necesare, al armelor, care în cazul celor cu pretenții ajunge la zeci de mii de euro, chiar și un foc de armă tras greșit îi costă între 25 și 50 de euro, în funcție de țintă.
Șeful Biroului de Vânătoare din cadrul Direcției Silvice Suceava, Cristi Tomniuc, spune că, la mistreți, pentru o femelă doborâtă au de plătit 200 de euro, în vreme ce de la masculi, în funcție de trofeu (colții armă, pe care îi iau vânătorii cu ei acasă), au de plătit minim 250 de euro, în vreme ce un vier bătrân, cu colții lungi, de peste 20 de centimetri, îi poate costa și peste 1.000 de euro, fiecare milimetru în plus fiind taxat cu câte un euro.
Carnea mistreților ajunge la centrele de procesare a vânatului și adeseori pe mesele restaurantelor cu pretenții, dar numai după ce e testată, să nu fie infestată cu trichineloză. Blana mistreților ajunge de obicei pe pereții sau pe podelele celor pasionați de vânătoare, după ce e tratată, mai ales că miroase de-ți mută nasul, chiar și în pădure, când trec mistreții pe lângă tine.
Într-o singură zi, sâmbătă, cei opt spanioli veniți la vânătoare în pădurile Sucevei au împușcat peste 20 de mistreți, dar nu aveau de gând să se oprească aici, ci să revină și a doua zi, iar dacă au noroc, să dea și peste un lup – doi, un trofeu cu atât mai dorit de vânători, cu cât e mai dificil de obținut.
Prietenie neobișnuită
Una dintre cele mai neobișnuite întâmplări pe care le poți trăi la o vânătoare este cea a descoperirii unei prietenii ciudate, între vânător și vânat.
Între două goane, pe când ne îndreptam spre un observator de vânătoare, siluete delicate au început să ne urmărească din pădure. Strecurându-se cu grație printre copaci, două ciute au început să se apropie de noi, în vreme ce cerbul, suspicios, s-a tras mai în spate, pregătit să fugă.
Nemișcați, am lăsat căprioarele să se apropie. Curioase, au întins botul spre mâna întinsă, apoi, văzând că nu li se întâmplă nimic, au devenit și mai îndrăznețe.
S-au apropiat de vânători, mirosindu-i, studiindu-i cu privirea lor blândă.
Unul din ei, Ovidiu Niga, a sunat-o pe soția sa: “N-ai să crezi cine e acum lângă mine. O căprioară! Uite, îmi fac poză cu ea și îți trimit”, a spus el și apoi s-a pozat cu telefonul, în timp ce căprioara se uita curioasă, peste umărul său.
Celălalt vânător, Georgică Botoșan, care le știe de mai demult, o mângâie pe spate pe cea mai prietenoasă dintre ele, botezată Felicia, în vreme ce pe a doua, Genoveva, care stă deoparte, mai temătoare, o cheamă imitând sunetele scoase de cerbi.
Pe rând, le netezește cu palma blana moale, catifelată, de pe gât și spate și pe când pășește agale, una din ele îl urmează, ca un animal credincios.
Uimiți, spaniolilor nu le venea a crede ce vedeau, căprioarele să vină la vânător, nu să fugă de el, așa cum ar trebui să reacționeze șoarecele când dă cu ochii de pisică.
Pentru mulți, vânătoarea nu e doar un sport sângeros, ci și dragoste pentru natură și respect pentru vânat.
„Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-și cu greu prin hațișuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os și zicea:
– Veniți să vânăm în păduri nepătrunse
mistrețul cu colți de argint, fioros,
ce zilnic își schimbă în scorburi ascunse
copita și blana și ochiul sticlos… „
(Ștefan Augustin Doinaș, „Mistrețul cu colți de argint”)
