Mister!

Când nu știu ori nu înțeleg ceva, întreb, caut, răscolesc biblioteca, trudesc pe internet și, până la urmă, o descurc. Ceea ce nu înseamnă că nu rămân și „zone gri”, în care persistă nelămuriri, incertitudini și jumătăți de răspunsuri.
N-aș putea afirma vreodată că am înțeles până la capăt mobilul și mecanismul elaborării „Declarației de la Budapesta” din iunie 1989, semnată, între alții, de Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea), Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, Vladimir Tismăneanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Sanda Stolojan ș.m.a. Din partea ungară, un buchet la fel de impozant de semnături, din care nu lipsește aceea a viitorului ministru de externe, Geza Jeszensky. Textul s-a transmis la BBC și la Europa Liberă cu titlul „Apel către românii din România” și sugera ideea că românii și maghiarii s-ar fi format în aceeași arie geografică, iar Transilvania ar reprezenta „un spațiu de complementaritate” care, pare-se, reclamă autonomie față de statul român.
Cum textul complet și exact al „Declarației” nu l-am putut afla nicăieri, avansez, ca simplă supoziție, opinia că teza autonomistă explicită reprezintă contribuția comentatorilor dintr-o „anumită parte” a presei române.
Oricum, chiar și astăzi poate fi adresată semnatarilor întrebarea „ce-i mâna pe ei în luptă?” Declarația s-a dorit un bobârnac la adresa naționalistului Ceaușescu, căruia, în iunie 1989, nimeni nu-i întrevedea sfârșitul de la Târgoviște și nici nu se întrezărea, atunci „spiritualizarea” granițelor în UE? Semnatarii își propuneau să salveze de malnutriție și oprimare doar o parte a românilor? Să fi fost încă o încercare de tip Valev, prin care se iniția o fractură economică și socială, urmând ca Transilvania să devină un fel de periferie a Ungariei? Un adevărat act de trădare națională, cum se afirmă în presa electronică? Un simplu manifest iredentist, coafat în ținută terminologică europeană? De ce l-or fi inițiat și semnat românașii noștri, inclusiv regele Mihai, ce nu poate fi bănuit că ar dori repetarea experienței triste a lui Carol II, chiar dacă cedarea Transilvaniei n-ar mai rezulta dintr-un diktat, ci în urma unui proces pașnic?
Nu-s sigur că-n textul „Declarației” este utilizat direct și deschis termenul „autonomie”, dar e cât se poate de clar că acel concept al „spațiului de complementaritate” nu-i decât un eufemism și evoluția prezumată de inițiatori ar conduce la o anexare economico-financiară, urmată de firești consecințe administrative. Și, evident, în cele din urmă, la unirea de facto a maghiarilor între granițele existente înainte de Trianon. Tot „șpilul” aflându-se în încărcătura de sens a termenului „complementaritate”. Dicționarul spune că ar însemna „însușirea de a prezenta un caracter complementar, de a fi alcătuit din părți complementare”. În limbajul europenizat al cancelariilor, dar nu numai acolo, termenul se utilizează în exces: biserica și știința se află în relație de complementaritate, aceeași este relația dintre medic și pacient, între Hong Kong și partea continentală a Chinei, între recolta de fân și efectul aditivilor furajeri… Complementaritatea ar fi opusă similarității, iar în domeniul științei, teoriile complementare s-ar susține reciproc, rămânând, însă, incompatibile… Încurcate-s căile terminologiei, mai ales când este utilizată pentru a încețoșa, în loc să lumineze!
Au trecut 19 ani. Mă-ntreb de ce oare, în tot acest lung răstimp, doamna Combes nu și-a propus să cerceteze și eventuala complementaritate dintre români și basarabeni, mult mai pregnantă decât aceea dintre români și unguri. Ciudatul demers din 1989, din orice unghi l-ai examina, rămâne înțepenit între greu explicabil și inexplicabil. Era necesar și util atunci României? Nici vorbă! Comunistă sau nu, țara rămâne țară și numai bieții noștri kominterniști și-au permis să ceară amputări teritoriale. Ca să vezi unde se întâlnesc marile spirite!