Misiunea de apostol

Cum ar putea tânărul teolog de azi să se identifice cu exigențele misiunii de apostol cerute de Mântuitorul? Iată câteva posibile soluții:
1. Să-și actualizeze și să-și verifice mereu chemarea. Nu știm când ea s-a ivit, când a apărut. Este posibil ca această chemare a lui Hristos să existe din naștere și să o fi conștientizat mult mai târziu. Acel „Veniți după Mine“ cred că există în sufletul fiecăruia dintre noi. Dar acel glas al chemării uneori se stinge și poate chiar dispare pentru câtva timp, dar nu definitiv. Glasul chemării se poate stinge atunci când nu mai conștientizăm consecințele chemării. Chiar și atunci când viața noastră este încorsetată de păcate, Dumnezeu ne cheamă, pentru că El are un plan bine definit cu fiecare dintre noi. Vă aduceți aminte de convertirea lui Saul din Tars. Dumnezeu îi poruncește lui Anania să meargă în cada lui Iuda, unde Saul, cel ce prigonea Biserica, era în rugăciune. Saul îl vede pe Anania în vedenie cum acesta își pune mâinile peste el pentru a-și recăpăta vederea. Anania se împotrivește, amintindu-i lui Dumnezeu despre trecutul păcătos al lui Saul. Dumnezeu insistă, spunându-i: „Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui Israel“ (F.A. 9, 15).
2. Să ieșim din imobilismul robotizat și inert al actelor, sau așa-numitelor „servicii religioase“, prin care de fapt ne transformăm în slujbași zilieri, cu un anumit program afișat pe ușa bisericii, nemaiacceptând „deranjul“ din afara programului. Un slujitor de vocație trece ușor peste aceste bariere. Preoția lui nu este circumscrisă în tiparele timpului acestei lumi, ci transcende timpul fizic, pentru că slujirea lui este una liturgică, de tot timpul, ba chiar și dincolo de timp. La Înălțarea Domnului, după ce un nor luminos L-a luat pe Iisus de la ochii Apostolilor, aceștia cuprinși și de durerea despărțirii de Învățătorul lor priveau la cer stând, imobilizați oarecum de evenimentul ce se desfășura sub ochii lor. Atunci, au stat lângă ei doi bărbați îmbrăcați în haine albe, care le-a zis: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer?“ (F.A. 1, 11). La cer privim nu în stare de repaus, nu imobilizați și încremeniți în propriile noastre slăbiciuni și neputințe, nu lamentându-ne, ci la cer sau la Iisus privim în stare de lucrare duhovnicească, în activitate sfântă, așa cum de fapt s-a și întâmplat după întâlnirea cu cei doi bărbați îmbrăcați în veșminte albe. Evanghelistul Luca ne spune că ei s-au întors în Ierusalim, într-o încăpere unde obișnuiau să se adune toți Apostolii, prezența lor era pusă sub scutul unității, pentru că într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile și cu Maria, mama Lui și cu frații lui. Iar Pogorârea Duhului Sfânt le-a dat forța și curajul și dinamismul și exuberanța și bucuria de a-L vesti pe Hristos Cel înviat pretutindeni. Care a fost consecința? „Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau“ (F.A. 2, 47).
Preoția universală
Acestea ar fi câteva sugestii adresate tinerilor teologi, pregătiți să îmbrace haina misiunii preoțești. Dar Evanghelia de duminică (a II -a după Rusalii, a Sfinților Români; Chemarea primilor Apostoli) se adresează și credincioșilor din Biserică, cei ce sunt mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos. Chemarea la apostolie a fost adresată cu preponderență celor patru pescari mai întâi, apoi și celorlalți Apostoli, dar ea se răsfrânge și asupra tuturor celor ce au fost botezați în numele lui Hristos Cel înviat și înălțat la ceruri. Sfântul Apostol Petru vorbește și despre o preoție universală, în virtutea căreia fiecare membru al Bisericii este chemat să facă lucrător harul Sfântului Duh primit la Botez în viața sa personală, dar și în comunitatea euharistică parohială. „Voi sunteți «seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt», popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată“ (I Petru 2, 9). Această seminție aleasă și preoție împărătească, acest neam sfânt și popor agonisit de Dumnezeu sunt și creștinii de azi. Se ridică oare aceștia la demnitatea preoției împărătești la care au fost chemați prin Botez? Sau chemarea lor de azi este înțeleasă ca o simplă apartenență la o confesiune sau alta. Pentru ca această chemare să își dovedească veridicitatea, este absolut necesar ca viața duhovnicească a creștinilor de azi să fie la fel cu cea a creștinilor din primele veacuri. Stăruința în rugăciune și frângerea pâinii a slăbit considerabil, iar creștinii acestui veac nu mai au o viață liturgică serioasă. Arhimandritul Vasilios Bacoianis se întreabă pe bună dreptate: „Cum poate fi liturgizat omul de astăzi? Cum poate fi depășită distanța ce separă agonia și setea omului modern de belșugul vieții celei noi și de creativitatea Părinților? Sau cum poate fi abolită distanța ce separă între ele teologia și viața?“ Și tot el este în măsură să dea și soluția: „Când se va realiza aceasta, atunci noi curente de apă vor uda pământul nostru însetat și sevele adânc înrădăcinate ale Tradiției noastre ortodoxe vor reînnoi vlăstarele curajului și ale vieții noastre. Atunci vom simți unitatea, unicitatea și sobornicitatea (catolicitatea) Ortodoxiei, care recapitulează toate“.
Este nevoie așadar de o liturgizare a omului contemporan, iar apostolii de azi ai lui Hristos să rupă barierele dintre teologie și viață
Fie ca Bunul Dumnezeu să rânduiască și azi apostoli demni de chemarea sfântă a Preoției, iar aceștia la rândul lor să adauge Bisericii în fiecare moment pe cei ce se mântuiesc. Demnitatea și sublimitatea Preoției sacramentale, ca și cea a preoției împărătești, vor avea forța necesară prin lucrarea Duhului Sfânt să schimbe această lume prin puterea iubirii jertfelnice și pilduitoare a lui Hristos întrupată în fiecare dintre noi.
(Pr. prof. dr. Vasile STANCIU, Ziarul Lumina)