Oricât de imperative ar fi ghiorăiturile prin care foamea din rărunchi îmi trimite semnale sonore explicite, evit în general să mă hrănesc în localurile din oraș. N-o fac pentru că sunt strâns la pungă, ci fiindcă foarte puține sunt restaurantele care beneficiază de o aerisire corespunzătoare. Cu toate acestea, uneori sunt strâns cu ușa și trebuie să dau curs invitațiilor prin pițerii și fasfuduri, fiindcă ar fi nepoliticos altfel. Iar abia atunci e prăpădul, pentru că simt cum sunt îmbrăcat, de sus până jos, cu o mantie groasă de mirosuri insuportabile.
Mirosuri culinare? Da, mirosuri culinare, dar care nu amintesc cu nimic de chemările materne ale plăcintelor poale-n brâu din copilărie, de alunecarea, matură și prietenească, a borșului de sfeclă sau de șerpuirile delicate ale păstrăvului la grătar. Dacă n-am încotro și acompaniez pe cineva la restaurant (începând cu acele veritabile bombe ecologice numite „restaurante chinezești”, care ar merita interzise de poliția nasurilor), mă aleg îndeobște cu partea cea mai de jos a mirosurilor: cu harlemul miasmelor, cu giuleștiul damfurilor.
Hainele, părul, unghiile, chiar și parfumurile rafinate cu care mă răsfăț uneori, toate mi se impregnează cu exhalații de ceapă morbidă, de ulei răsclocit, de aluat răscopt, de muștar muribund și de bere puhavă. Niciodată, dar niciodată nu simt o mai mare repulsie față de corpul meu, ca atunci când mă retrag din restaurant, acoperit de o crustă rău mirositoare și stăpânit de un singur gând: acela de a mă arunca într-un bazin plin cu dezinfectant și de-a nu mai ieși de-acolo cel puțin un secol încheiat.
Aceeași senzație de dezgust total o am după ce urmăresc – fiindcă profesia de jurnalist mi-o cere – câte un crâmpeiaș, oricât de mic, din grila programelor de la „OTV” (prescurtare, după cum știm, de la „Oligofrenia TV”). Un canal media urât mirositor, care servește un meniu cuprinzând legume stricate, cum sunt cele din soiul Magda Ciumac sau Ogică Fruntemică. Un loc unde praful de pe creier nu se șterge cu anii! Mă uit la cum se laudă acest post cu raiting-ul lui; la fel se laudă Nicolae Guță cu banii lui.
Nu am să înțeleg niciodată cum se face că inși cu pretenții de intelectuali, cum ar fi bunăoară Horia Alexandrescu, fost șef la „Cronica română”, ori, și mai și, Ion Cristoiu – cel care își arată cu orice prilej lista cu lecturile lui de la biblioteca Academiei, neapărat de acolo – au putut și ei să pozeze pe canapeaua din garsoniera lui Diaconescu.
Să te mai mire că avem așa o țară!
