Despre mineriada din 13-15 iunie 1990, Departamentul de Stat al USA declara oficial, la timpul respectiv: „Acțiunile autorizate de președintele Iliescu și de guvernul său, din ultimele zile, au lovit în inima democrației române.” Ceea ce s-a petrecut atunci, în Bucureștiul însângerat, nu a stârnit nici minima înțelegere a agenției sovietice de presă TASS, care nota: „Recentele evenimente au fost, poate, tipul cel mai negativ de confruntare post-electorală care subminează reputația României în lume, indiferent cine este de blamat pentru asta.”
Tinerii jurnaliști ai țării n-au prins efectiv acele vremuri, fiindcă aveau doar puțini anișori, și bravo lor că nu le-au prins. Iar ceea ce văd ei azi la televizor, prin filmulețele documentare difuzate pe tema mineriadelor, îi mișcă la fel de tare ca o peliculă despre invazia trupelor aliate în Normandia, pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu Tom Hanks în rolul principal.
Dacă ar fi trăit acele vremuri, când minerii căsăpeau pe oricine le cădea în raza bâtei, strigând neverosimila, sălbateca lozincă „Moarte intelectualilor!”, tinerii jurnaliști ai țării nu l-ar mai confunda pe Miron Cozma cu șepcosul Che Guevara, învelit ca un ștrudel în pagini revoluționare. Dacă ar fi trăit acele vremuri, când ortacii convocau conducerea Combinatului Poligrafic București pentru a ordona (da, pentru a ordona!) interzicerea ziarului „România liberă”, care într-adevăr n-a mai apărut în intervalul 15-18 iunie, tinerii jurnaliști ai țării nu l-ar mai sorbi din ochi pe Miron Cozma.
Ci l-ar vedea exact așa cum este: un personaj bun cel mult ca ilustrație pe o carpetă de pus pe perete. Un kitsch pe două picioare.
