Devansând cu o săptămână ziua în care se împlinesc doi ani de când jurnalistul și scriitorul Mircea Motrici s-a despărțit de noi, cufundându-se în tăcere (16 mai 2007), s-a săvârșit sâmbătă, în Udeștiul natal, pomenirea creștină de cuviință și s-a inaugurat, ca semn de prețuire și neuitare, Casa Memorială care îi poartă numele. „A plecat să culeagă boabe de rouă printre stele”
O zi însorită de mai în care cei care-au venit să-l comemoreze pe cel care (așa cum i-au rămas cuvintele gravate în marmura veșniciei) „a plecat să culeagă boabe de rouă printre stele”, au fost întâmpinați în fața Bisericii Sf. Dimitrie de un grup de copii îmbrăcați în straie populare, ținând în mâini ramuri înflorite de liliac și buchete de narcise și lăcrămioare.
Au venit cei care l-au îndrăgit, l-au stimat și nu l-au uitat, oameni cu profesii și preocupări diferite, care s-au însoțit cu el și-au trăit întâmplări comune, au împărțit de-a lungul anilor clipe care-au lăsat semn pe răbojul amintirii, oameni cărora Mircea Motrici le-a zâmbit întotdeauna prietenos și tonic.
„Pământ ești și-n pământ vei merge”
S-a făcut slujbă de pomenire după obiceiul creștin, cu slujire oficiată de un sobor de 12 preoți, și s-a citit, pentru cel care s-a înălțat către Domnul, Sfânta Evanghelie de către Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna. Exarhul a rememorat câteva momente de comuniune sufletească trăite alături de Mircea, „care a fost un consilier, un mărturisitor din lumea laică al bisericii noastre”, pentru care s-a rugat și s-a închinat ca „bunul Dumnezeu să-l primească în împărăția lui ca pe un fiu iubit al Bucovinei”.
„Pământ ești și-n pământ vei merge” sunt vorbele Domnului și Mircea Motrici, „care a lăsat în urma lui și un cuvânt scris și o faptă bună” a plecat dintre noi după ce și-a atins „vârful duhovnicesc”.
Popas de pomenire la mormântul din cimitirul satului
Popas de pomenire s-a făcut și la mormântul din cimitirul satului, la monumentul funerar care îngemănează două plăci de marmură neagră vegheate, la o margine, de efigia în basorelief a lui Mircea Motrici, cu microfonul său de slujitor, până-n ultimul moment, al postului Radio România Actualități.
S-au aprins lumânări pentru sufletul lui și s-a vărsat lacrimă de vin pe pământul în care se odihnește trupul său ostenit prea devreme.
Pe piatra geamănă celei pe care se află fotografia ceramică a lui Mircea e scris numele tatălui, Vasile, cu anul de naștere 1917.
92 de ani a împlinit, în luna februarie a acestui an, venerabilul Vasile Motrici și aprinde acum, la căpătâiul fiului său, lumină de pomenire.
„Casa Memorială Mircea Motrici, 1953-2007, Udești”
Copiii, cu ramuri de liliac înflorit, ne-au întâmpinat și în curtea casei părintești. Casă pe peretele căreia s-a dezvelit, de către Melchisedec Velnic, starețul mănăstirii Putna, placa pe care s-a scris: „Casa Memorială Mircea Motrici, 1953-2007, Udești”.
Soția, Rozalia, și tatăl nonagenar, Vasile, au împlinit aici, cu sprijinul Primăriei și al Consiliului Local al comunei Udești, visul lui Mircea („un cuib în care să viseze și să scrie”) de care acesta nu a mai apucat să se bucure.
S-au amenajat două încăperi, una care reconstituie biroul său de lucru (cu biblioteca, mașina de scris și alte obiecte personale) și o cameră tradițională cu atât de prețuita lui colecție de obiecte populare.
„Într-o zi i-am spus tatei să vină cu mine…”
S-au rostit la inaugurare cuvinte întru neuitarea lui Mircea Motrici, de către soția sa, scriitorii Ion Beldeanu și Nicolae Cârlan, colecționarul câmpulungean Ion Grămadă (care și l-a imaginat transmițând, pe toate lungimile de undă, de la Radio Galaxia Univers), profesorul Emil Simion (care, cu zece zile în urmă, și-a lansat volumul „Urme în oglinda vremii” în care i-a dedicat lui Mircea Motrici câteva secvențe memorabile) și nu în ultimul rând primarul Savel Botezaru, care a subliniat faptul că „udeștenii îi vor cinsti mereu memoria”.
Și-am plecat păstrând pe retină imaginea copiilor ținând în mâini flori de liliac (care-au recitat, îndrumați de învățătoarea Aneta Iacob, din poeziile lui Mircea și au cântat „Hristos a înviat!”) lăsându-l în pragul casei pe tatăl nonagenar, privind parcă dincolo de noi, cu gândul la ce scria fiul într-unul din poemele sale: „Într-o zi i-am spus tatei să vină cu mine / poate în popasurile noastre o întâlnim pe mama, sau poate ea ne întâlnește pe noi…”
