Nu știu cât talent de actor are Mircea Lucescu, dar ne-a obișnuit să interpreteze rolul principal în niște show-uri televizate, ori de câte ori el sau fiul său capotează în câte un meci. Nu-i decât o chestiune de timp: trebuie doar să-ți privești ceasul și să aștepți sfârșitul meciului, fiindcă imediat ce partida se mântuie, și limba lui nea Mircea scapă din lanț și se pune pe împroșcat otrăvuri. Atunci, toată lumea e găsită vinovată de eșec: arbitrii, jucătorii, președintele federației, bucătăreasa, copiii de mingi… Toți, în afară de el și de fecior, care rămân un fel de artiști neînțeleși, născuți într-o lume care, categoric, nu îi merită.
Cu riscul de a părea deposedat de inimă, o să spun că nu îi plâng de milă lui „Nea Mircea” și cred că merită mai toate semințele pe care zeița Fortuna i le scuipă în capul său de oiță merinos. N-am nimic cu fotbalul său, ci cu faptul că, de ani și ani, crețolinul ăsta se vâră unde-i fierbe oala interesului, adică în politică. S-a lăsat racolat și de răposatul „P.D.A.R.” („Partidul Democrat Agrar din România”, condus de Victor Surdu, vi-l amintiți ?), l-a susținut trup și suflet la primăria capitalei pe candidatul Mircea Geoană, iar la cea a orașului Iași pe Gheorghe Nichita… N-a existat campanie electorală unde să nu-și vâre și el năsucul cârn, de liceană căreia nu-i prea place să doarmă liniștit acasă, în așternutul propriu.
Acum câțiva ani, îi mai mișuna o idee lui nea Mircea pe sub zulufii săi neastâmpărați: ca echipa „Rapid” să fie cumpărată de Dinu Patriciu. Nu știu dacă s-o fi ales cu un bacșiș frumos de la nea Dinu, ca să arunce vorba, dar parcă pe gratis nu cred c-a făcut-o, că nu pare deloc genul, lucru care iese în evidență și din față, și din profil.
Și mai este ceva: după atâția ani petrecuți la echipa ucraineană „Șahtior”, sub pulpana sângerie a lui Rinat Ahmedov, crețul a început să prindă drag de mafioți. E avantajos să stai pe lângă ei.
