– „Plai cu boi” și „Aspirina săracului”, două ctitorii dinesciene
Totuși, în comparație cu „Plai cu boi”, soarta s-a arătat mai blândă cu „Aspirina săracului”, scăpând-o de la o moarte prin înfometare, lentă și sigură.
Din luna decembrie 2006, „Aspirina săracului” și-a lepădat vechiul nume ca pe o coadă de șopârlă, pentru a-și continua viața sub titlul „Satiricon”. „Satiricon”, un săptămânal ce se distribuie gratuit, sâmbătă de sâmbătă, ca supliment al ziarului „Adevărul”, proaspătă proprietate a multi-miliardarului Dinu Patriciu, unul dintre magnații petrolului din România. Și, pentru că se distribuie gratis, „pe rețetă”, dar și ca o mărturie a continuității lui editoriale, „Satiricon” își păstrează, pe pagina a doua, autorecomandarea prezentă în „Aspirina săracului”: „revistă compensată pentru 22 de milioane de pacienți”.
Prin această înglobare, Dinescu se vede scăpat de obsesia tirajului, asigurându-și lejer 467.000 de cititori pe ediție, cât are „Adevărul” , la începutul anului 2007. „Satiricon” păstrează ținuta grafică a „Aspirinei săracului”, litera „O” de pe frontispiciu fiind umplută cu portretul președintelui revistei, Mircea Dinescu, dar și predilecția pentru semnături cu greutate: Alex Ștefănescu, Ioan Groșan, Bedros Horasangian, precum și ale unor vedete media (Mircea Radu, dr. Cristian Andrei) ori ale unor staruri politice (Sorin Oprescu).
„Satiricon” își conservă, în linii mari, și titlurile de pagină bazate pe invenții lexicale, unde calamburul joacă un rol principal (de exemplu, pag. 2: „o săptămână spală pe alta”, sau pagina 6: „țara arde, dar nu se predă”). Este manifest același tip de discurs, „construit pe ambiguități semantice, pe care, decriptându-le, receptorul le plasează în regimul satirei, ironiei, umorului” , cum observă Luminița Roșca.
Amintim, în acest sens, titluri de primă pagină, precum „Limba noastră mă omoară” (alături de o fotografie trucată satiric, reprezentându-l pe Miron Cozma în chip de Eminescu), „Ce-ți doresc eu ție, turtă dulce Românie” (lângă o imagine cu președintele și premierul, împărțindu-și harta țării din turtă dulce) ori „Eroul natației române” (unde președintele Băsescu apare în slip, gata pentru o baie de mulțime, sport pe care-l îndrăgește atât de mult). Fotografia trucată, un fel de parodie în imagini, completată sau nu cu bule incluzând cuvintele rostite de personaje, rămâne procedeul pe care „Academia Cațavencu” îl întrebuințează cu deosebit succes.
Registrul sexual – fără de care pamfletarul Dinescu ar fi o ființă castrată – e, desigur, la mare cinste, dar tonul „Satiriconului” s-a mai cizelat, limbajul din topor din vechea perioadă a „Aspirinei săracului” fiind doar o amintire. Crezul dinescian – că-ntre politică și sex, potrivirile sunt nesfârșite – este dus mai departe de „Satiricon”: „Cum arată prezervativul politic? Ca un fes de președinte atât de bine rulat, încât poate fi repede tras peste tot organul de stat” , „De la sculamentul politic (n.n. denumirea blenoragiei, în popor), la SIDA parlamentară” , „De ce sunt tăiați împrejur băieții din partidele tradiționaliste” etc.
Dar strălucirea revistei este dată de jocurile inteligente de cuvinte. Astfel, spânzurarea dictatorului irakian Saddam Hussein devine „condamnare la moarte prin suspendare”; în loc de formula clasică „fabricat în România” apare „falsificat în România”; iar „pe timpul iernii, urșii gunoieri din Brașov au fost trimiși la specializare în școli de hibernat”.
