– „Plai cu boi” și „Aspirina săracului”, două ctitorii dinesciene
Cealaltă întreprindere a lui Mircea Dinescu, în calitate de editor al unei publicații pamflet, a fost demarată în anul 2003. Simțind, probabil, inevitabila descendență a revistei „Plai cu boi”, Dinescu înființează săptămânalul „Aspirina săracului”, care-și anunță încă din titlu intenția de a utiliza până la sleire paralela dintre actul politic și actul sexual („aspirina săracului”, în argou, asta și semnifică: actul sexual care, aidoma aspirinei, produce importante revărsări de transpirație).
De data aceasta, eufemismele dispar, lăsând loc unor grobianisme extrase din limbajul periferic, ce-și fac loc până și în spațiile din gazetă, închiriate pentru reclama mărfurilor proprii de către anumite firme producătoare. De pildă, în cazul unei reclame la o anumită marcă de votcă, pe una din paginile „Aspirinei săracului”, este ilustrată o femeie în genunchi, într-o poziție de sex oral cu un bărbat aflat în picioare. Surpriza vizuală este că bărbatul are în locul organului sexual tocmai o sticlă din respectivul sortiment de votcă, din care femeia soarbe cu nesaț.
Nici „Aspirina săracului” n-a izbutit să-și împlinească scopul nedeclarat pentru care a fost înființată: acela de a fi un concurent serios pentru „Academia Cațavencu”, și asta în pofida semnăturilor grele din gazetă: Alex Ștefănescu, Mircea Mihăieș ș.a. Revista nici măcar n-a fost înregistrată la BRAT (biroul Român de Audit al Tirajelor), tocmai pentru a nu își recunoaște oficial numărul de exemplare – prea mic pentru a fi făcut public –, în care apare pe piață.
Conform surselor din interiorul redacției, tirajul gazetei dinesciene nu depășea 5000 de exemplare pe ediție, ceea ce arată în mod clar că toate grosolăniile propagate cu obstinație au avut un efect contrar celui preconizat. S-ar putea spune că aspirina lui Dinescu s-a dovedit atât de efervescentă, încât s-a dizolvat repede în marele pahar cu apă care este presa românească.
Dar să încercăm a ilustra grosolănia de limbaj de care pomeneam, alegând pagina întâi a unui dintre primele numere ale „Aspirinei săracului”, cu mențiunea că vom așeza puncte-puncte, acolo unde poetul Mircea Dinescu întrebuințează acele cuvinte pe care, din decență, „Dicționarul Explicativ al Limbii Române” le ignoră sistematic, deși ele circulă în limba scrisă și vorbită.
„Pentru că p… (organul sexual bărbătesc) nu știe carte, ministrul Athanasiu (n.n. ministrul |nvățământului și Cercetării, la acea vreme) a hotărât să o dea la școală direct în clasa a doua. El a avertizat-o că, dacă nu va lua numai note mari, o să-i dea o labă (n.n. denumirea atribuită, în argou, masturbației) peste cap și să o bage în p… (n.n. vaginul) mă-sii.”
E cu totul zadarnic să-l cauți în acest vocabular, caracteristic mai ales unor pușcăriași lipsiți de educație, pe poetul „caligraf subtil al adolescenței, al licorilor tulburi și al himerelor ei” , cum îl numea Nicolae Manolescu, ori pe poetul care „comentează în stil când grav, când aluziv și sarcastic, istoria care îl asumă”, cum îl vedea Eugen Simion .
Mai curând, parafrazându-l pe colegul întru pamflet Cristian Tudor Popescu, putem spune că, pentru a înșira astfel de cuvinte pe hârtie, „nu e nevoie de un gazetar, cu atât mai puțin de un scriitor – e suficient un client de bodegă” . Un client de bodegă, ori un aurolac, ori un proxenet, ori un pârnăiaș oarecare.
