– „Plai cu boi” și „Aspirina săracului”, două ctitorii dinesciene
Tentativele lui Dinescu de a fonda unele gazete de pamflet n-au avut succesul scontat, deși ctitorul lor este indiscutabil cel mai spectaculos reprezentant al genului apărut și consacrat după 1990.
Să ne amintim, Dinescu a înființat, în 2000 și 2003, două reviste în nume propriu. Prima, „Plai cu boi”, cu apariție lunară, în format glossy, subintitulată „revista lu’ Dinescu”, s-a vrut o parodie la adresa scorțoșeniei în pielea goală, cultivate de clasicul trust mondial „Playboy”, căruia îi și pocește de altfel numele, cu intenția vădită de a-l lua în batjocură.
Dar nu numai titlul revistei „Playboy” este zeflemisit cu acea insolență tipică la Dinescu, ci și filonul de aur al acestei instituții internaționale create de Hugh Hefner: nudurile feminine. Pentru că, dacă în „Playboy” sunt redate imagini – deseori retușate, cum bine se știe – ale perfecțiunii trupului femeiesc, „Plai cu boi” pare să-și facă un scop din a ne readuce la realitate.
Dacă „Playboy” ține să pozeze top-modele pilduitoare din punctul de vedere al sex-appeal-ului, precum Andreea Raicu și Roxana Ciuhulescu, „Plai cu boi” o imortalizează pe fruntașa liberală Mona Muscă ieșită din spuma căzii, cu monturile picioarelor la vedere și acoperită doar de un cearșaf, insuficient pentru a-i camufla formele planturoase. Și, pentru că pictorialul presupune o înlănțuire de imagini cu o anumită semnificație, viitoarea doamnă ministru al Culturii și Cultelor se așază turcește pe canapea și dă pe gât o bere rece, cu o mulțumire tipic balcanică. Duhul lu’ Dinescu se simte și-n spatele aparatului foto…
Nici formele obosite ale celebrei actrițe Maia Morgenstern n-au fost iertate, ea pozând goală – doar cu o eșarfă comunistă în jurul sexului – pe statuia lui Lenin, dărâmată din Piața Scânteii. Fotografiile sunt pline de sarcasm: femeia nudă își aprinde o țigară, își potrivește sexul în bărbia marelui Vladimir Ilici, pentru ca, în imaginile următoare să-i fie surprinsă expresia defulatorie, încununată de spasmele plăcerii specifice orgasmului. Ultima ipostază o înfățișează pe actriță cu chipul destins, în timp ce se retrage de pe statuia care i-a produs atâta voluptate.
Girul „lu’ Dinescu” e peste tot în paginile revistei: și când desemnează un fost fotbalist, pe Rică Răducanu, să recenzeze cărți semnate de Llosa și Cărtărescu, și când face o analiză complexă a sloganurilor și panseurilor din toaletele publice românești: „Limbajul utilizat de revista lu’ Dinescu este scabros, iar redactorii și liderul revistei își asumă acest lucru ca pe o picanterie boemă. «Plai cu boi» dorește să fie o revistă deocheată în sens ironic, împotriva pudibonderiei rigide și frustrate, deșuchelile și promiscuitatea lingvistică având rădăcini ludice, obscenitatea dorindu-se a fi hâtră, sexualitatea – convivială. (…) Principala caracteristică a revistei este imaginarul său sordid”.
Tonul atacului împotriva pudibonderiei este dat, cum am mai spus-o, de Dinescu însuși, care-și continuă linia pamfletelor anterioare, publicate ani buni în „Academia Cațavencu”. Și, dacă scrierile din „Academia Cațavencu” au fost reunite în volumul Pamflete vesele și triste (1996), cele publicate în „Plai cu boi” apar în altă operă dinesciană: Corigent la cele sfinte (2003).
Dar se pare că publicul cititor n-a reacționat conform așteptărilor la acest gen de presă vădit teribilistă, utilizatoare a unui limbaj ce se suprapune deseori peste cel al delincvenților ori al prostituatelor.
Nici colaborările prestigioase ale unor intelectuali rafinați, precum Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, Alexandru Călinescu sau Ioan Groșan nu au atenuat percepția în general negativă a revistei. Astfel încât „Plai cu boi”, acest „epigon debordant al «Academiei Cațavencu»” cum îl numește Ruxandra Cesereanu, mai plastic zis acest bastard glossy al „Academiei Cațavencu”, și-a încetat apariția în anul 2004.
