Mirări la mănăstirea Suceviței



Într-o zi de început primăvăratec, sesizând la oameni semnele depresiei, maladie pe care n-o luase în calcul, Dumnezeu a tăiat cu ața de mămăligă o bucată din Rai și a lipit-o, cu salivă divină, de Pământ. Așa a apărut pe harta lumii Sucevița, în nordul Moldovei. Pentru a răsplăti efortul ceresc, niște muritori de frunte au zidit mănăstirea din localitate, prilej continuu de pelerinaj pentru tot creștinul, dar mai nou și pentru tot budistul și tot șintoistul.
La finele săptămânii trecute, mi-am îndreptat și eu pașii cauciucați ai mașinii spre mănăstirea Suceviței și, ca să capăt un mic discount la negrele-mi păcate, am zăbovit prin perimetrul acestei ctitorii din secolul al XVI-lea. O mică reculegere, care nu strică nici unui păcătos.
N-am rămas mai surprins ca în alte locuri de avalanșa de nume zgâriate în zidul mănăstirii, pentru a le vorbi secolelor viitoare despre „Valentin din Tulcea” sau despre „Doru și Ioana”, care și-au abătut pașii îndrăgostiți, pe acest locuri, în iunie 2003. La urma urmei, dacă cineva ține să fie prezent pe scoarța unui copac unde-și cioplește numele, nu văd de ce ar rata să rămână înscris în zidul unei mănăstiri.
Mai tare m-a uimit, cercetând numele inscripționate, să constat că acest obicei datează din timpuri vechi. Astfel, am descoperit niște „țopies” care și-au scrijelit numele și prenumele în 1940, în 1921, în 1900, în 1880 etc. Ceea ce mi-a dat serios de gândit: înseamnă că mârlănia pe aceste meleaguri nu-i de dată recentă, ci este seculară precum codrii moldoveni.
Dar asta n-a fost destul: am mai găsit, însemnate cu apăsare în piatra groasă a zidurilor, și câteva nume nemțești: Franz, Hans ș.a. Și-abia atunci m-am prăbușit într-o meditație de adâncimea unui puț cu petrol cerebral. Fiindcă, pentru prima oară în viața mea, mi-am pus întrebarea: băi frate, dar dacă mârlănia românească nu-i produs autohton, ci vine de pe piața externă?