Mirajul mocăniței

Cele petrecute la sfârșitul anului trecut, cu ocazia acțiunilor de promovare turistică – desfășurate mai bine de o lună, în plin centrul Sucevei – dar și cu ocazia Forumului Regional de Investiții, au adus „mocănița” în atenția colectivă, ca fiind unul din cuvintele cheie ale acțiunii, demarată de noua conducere a administrației județene, de construire a brandului „Bucovina”. Termenul „mocăniță” definește vechile trenuri forestiere, pe linii ferate cu ecartament îngust, tractate de mici locomotive cu aburi, folosite, în prima jumătate a secolului trecut, în zonele muntoase greu accesibile în scop industrial pentru exploatarea lemnului, dar și pentru deplasarea localnicilor. Astfel de dezvoltări feroviare apăruseră în multe părți ale țării, odată cu extinderea exploatațiilor forestiere. Cea mai cunoscută este calea ferată îngustă între Turda și Abrud, de unde și denumirea dată trenulețului (localnicii din zonă fiind cunoscuți sub numele de „mocani”).
Vremea mocănițelor a trecut de mult. În zilele noastre, ele constituie cel mult obiective turistice. Din nefericire, scoaterea din exploatare a mocănițelor a fost făcută fără un minim interes față de valoarea lor ca patrimoniu. În aceste condiții, repunerea în funcțiune a liniilor înguste se lovește de dificultăți tehnice și economice majore.
Sunt de menționat câteva reușite. Cea mai importantă o constituie traseul de 56 de kilometri de pe Valea Vaserului. În Ardeal, grație austriacului Georg Hocevar, au fost redate parțial câteva trasee și recondiționate câteva garnituri. Însă, veniturile obținute din exploatarea turistică a mocăniței nu acoperă –în această fază a dezvoltării turismului românesc- cheltuielile, fiind necesară o implicare consistentă a autorităților locale și a operatorilor de turism.
Mocănița poate reprezenta pentru turismul sucevean o justificată diversificare a ofertei turistice, o recuperare a unei realități istorice plină de pitoresc. Prima cale ferată cu ecartament îngust, de la Moldovița la Rososa, inaugurată în anul 1888, a fost construită de Louis Ortiep din München, un proprietar de gater. După doar câțiva ani de la scoaterea din funcțiune, intervenită în 1998, linia ferată îngustă a dispărut, căzând pradă hoților de fier vechi sau fiind afectată de calamități. Gurile rele spun că Direcția Silvică, administratorul liniei, își are parte sa de vină.
Cert, în momentul de față, la Moldovița, mocănița este o amintire și nimic altceva. În aceste condiții, bătutul cu mocănița-n piept de care am avut parte, cu prețul sacrificării traficului în zona centrală, ridică un serios semn de întrebare. Până la urmă, s-a pus pe blazonul județului un simbol pe care, parte și din vina noastră, nu îl mai avem.
Recenta intervenție publică a vicepreședintelui Daniel Cadariu arată că abia acum Consiliul Județean analizează posibilitatea promovării unui proiect pentru punerea în funcțiune a mocăniței, însă pe un alt traseu, între Vatra Moldoviței și Moldovița. În opinia mea, se va realiza un surogat de mocăniță. Farmecul mocăniței îl constituie parcurgerea pieptiș a unui traseu în plină sălbăticie. Traseul vizat nu se bucură de așa ceva, potrivindu-i-se mai degrabă un tren de epocă, precum cel în curs de realizare pe traseul Brașov – Râșnov.
Ar fi interesant de văzut dacă „garnitura Moldovița”, construită înainte de primul Război Mondial, formată din câte un vagon-vagon – de clasa I, a II-a și a III-a – un vagon-salon și un vagon de bagaje, se mai găsește, și în ce stare, la Iași. Cât privește realizarea unui produs turistic autentic tip „mocăniță”, precum cel din Maramureș pe valea Vaserului, sunt convins că mai avem mult de așteptat.