Miracolul tratamentului insulinic. 11 ianuarie 1922 – prima injecție cu insulină

Înaintea descoperirii insulinei, la începutul secolului al XX-lea, diabetul reprezenta o afecțiune îngrozitoare, care ducea, în cele mai multe rânduri, la deces. Doctorii din perioada respectiva știau că zaharul este cel care putea înrăutăți starea de sănătate a unui pacient diabetic și că cel mai eficient tratament era acela care implica un regim alimentar foarte strict, în care conținutul de zahăr era extrem de redus. În unele cazuri, însă, dietele drastice aveau consecințe dramatice, pacienții murind, nu de puține ori, din cauza înfometării.
Despre tratamentul cu insulină se poate spune că reprezintă caracteristica cea mai specifică a diabetologiei începând din ianuarie 1922. Primul bolnav tratat cu insulină a fost în spitalul din Toronto – o comă diabetică la un tânăr – la 11 ianuarie 1922. Deși descoperirea și introducerea insulinei în arsenalul terapeutic a reprezentat unul dintre momentele cruciale, de adevărată glorie, în istoria medicinii, care a și adus ulterior nu mai puțin decât trei premii Nobel unor mari cercetători (din păcate, primul dintre ele, cel atribuit în 1923 pentru descoperirea insulinei, reprezintă o „rană” încă deschisă pentru medicina românească prin injustiția făcută profesorului N.C. Paulescu), acest moment a „ridicat vălul” de pe un domeniu practic necunoscut medicinii până atunci, și anume îngrijirea de durată a unor pacienți care își autoadministrează (marea majoritate) un medicament prin injecții în condiții de ambulatoriu. În același timp a devenit destul de repede evident faptul că descoperirea și administrarea insulinei nu au asigurat decât supraviețuirea imediată a pacienților și că de fapt reușita tratamentului depindea de o ajustare continuă a dozelor – sarcină care pentru mult timp a revenit practic numai medicului curant – precum și de capacitatea pacienților de a respecta, pe termen lung, indicațiile stricte care se interferau serios cu calitatea vieții lor. Mai mult, odată cu creșterea speranței de viață a pacienților cu diabet zaharat prin tratamentul cu insulină, medicina se vedea confruntată cu un capitol nou, foarte puțin cunoscut, și anume complicațiile cronice ale diabetului.
Acum 100 de ani, pe 11 ianuarie 1922, insulina a fost folosită pentru prima dată la un om pentru a trata diabetul. Leonard Thompson, un băiat de 14 ani aflat pe moarte din cauza diabetului de tip 1, a devenit prima persoană care a primit o injecție cu insulină. În 24 de ore, nivelurile periculos de ridicate ale zahărului din sânge ale lui Leonard au scăzut. La 23 ianuarie 1922, Leonard a primit o a doua injecție. De data aceasta a fost un succes complet, nivelurile de zahăr din sângele acestuia devenind aproape normale, fără efecte secundare evidente. Pentru prima dată în istorie, diabetul de tip 1 nu a fost o condamnare la moarte. După cele 2 injecții cu insulină, starea adolescentului canadian Leonard Thompson s-a îmbunătățit dramatic, el trăind ulterior încă 13 ani cu injecții zilnice de insulină, înainte de a muri de tuberculoză.
Un pesimist ar putea să spună că în perioada care a trecut de la descoperirea insulinei nu s-au produs schimbări majore în administrarea ei. Într-adevăr, calea de administrare obișnuită a rămas cea subcutanată și deci pacientul trebuie să se folosească în continuare de ac și de seringă, injecțiile se fac de mai multe ori pe zi, hipoglicemia este un incident aproape inevitabil și pentru prea mulți încă dintre pacienți mentalitatea de bolnav cronic umbrește viața lor și a celor apropiați lor. Optimismul are însă și el numeroase și consistente argumente atunci când se observă schimbările evidente: seringile de unică folosință, acele ultrafine, pen-urile, pompele de insulină, insulinele cu farmacocinetică și farmacodinamică diferită și, mai nou, analogii de insulină (cu profile farmacodinamice și mai individualizate), automonitorizarea, conceptul strategic al „împuternicirii” pacientului și nu în ultimul rând accesul la insulină sunt progrese incontestabile, care au dus la o creștere vizibilă a calității vieții pacienților și a speranței lor de viață.
Nici un moment nu trebuie uitat faptul că tratamentul cu insulină reprezintă doar una dintre componentele managementului complex al pacientului cu diabet zaharat (educație, screeningul pentru complicațiile cronice, abordarea comorbidităților, evaluări periodice etc.) și că medicul nu trebuie să-și epuizeze eforturile niciodată într-o singură direcție. Descoperirea insulinei a însemnat o revoluție în evoluția și tratamentul diabetului (forma care se echilibrează numai cu insulină). Astfel, o boală considerată mortală a devenit compatibilă cu viața cvasinormală în condițiile respectării indicațiilor de regim și tratament. Știința medicală a făcut progrese uimitoare în ultimii ani – astfel se pune în discuție o speranță: Este posibilă vreo descoperire pentru vindecarea diabetului zaharat în următorii ani?
Dr. Claudiu Cobuz
Medic primar diabet zaharat, nutriție și boli metabolice
Lector universitar
Doctor în științe medicale