Aprinderea focului la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim rămâne cel mai așteptat moment al Paștelui ortodox. Însă, dincolo de dimensiunea spirituală, acest miracol a devenit în ultimele decenii un fenomen complex, unde teologia se întâlnește cu miza politică și rigoarea transmisiunilor TV în direct.
Pentru creștini, evrei și musulmani, Ierusalimul reprezintă, așa cum nota Mircea Eliade, „Centrul Lumii”. În acest spațiu sacru, „Focul Sfânt” este considerat de istoricul de artă Alexei Lidov drept „principala minune ortodoxă”, o punte simbolică între Ierusalim și restul lumii, ce are puterea de a sfinți și de a conecta orice biserică locală cu sursa originală a Învierii. În Evul Mediu, acest foc era văzut ca o substanță divină ce putea fi transferată, creând oriunde în lume spațiul unui „Nou Ierusalim”.
Obiceiul de aprindere a unei lămpi și aducerea acesteia în adunarea comunității este „unul dintre cele mai vechi elemente ale închinării de seară din tradiția creștină”, care își are originea în tradiția iudaică, potrivit teologului rus Aleksei Pentkovski. El citează mărturii scrise ale unor pelerini din anii 381-384, care arată că sursa inițială a focului nu era externă, ci „lampa de nestins de pe Sfântul Mormânt era izvorul de foc pentru aprinderea unei lămpi la fiecare slujbă de seară din Biserica Învierii”.
Dacă în anii 381-384 pelerinii vorbeau doar despre o lampă de nestins ce ardea pe mormânt, între anii 870 și 1000 apar primele relatări în surse non-liturgice (creștine și necreștine) despre o aprindere miraculoasă a lămpilor în Sâmbăta Mare. În acea perioadă, evenimentul avea loc în jurul prânzului, nu era legat de o slujbă anume.
Evoluția este vizibilă și în limbaj, de la simpla „lumină” din secolul XI, la „focul sfânt” al cruciaților din secolul XII și până la „focul binecuvântat” menționat constant începând cu secolul XIX. Termenul de „Sfânta Lumină” devine cel mai răspândit în lumea ortodoxă, fixând caracterul sacru al evenimentului.
În secolul al XII-lea, odată cu venirea cruciaților, apare în documente denumirea latină de „foc sfânt”, iar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea începe să fie folosit și termenul de „foc binecuvântat”, care se regăsește și astăzi în limbajul teologic și în limbajul media.
- Suceava și „excepționalismul” Bucovinei
În România, interesul pentru aducerea Luminii Sfinte direct de la Ierusalim s-a manifestat abia în anul 2009. Punctul de plecare al acestui fenomen mediatic a fost Suceava. Atunci, politicianul Gheorghe Flutur lansa programul „Lumina în Bucovina”, parte a proiectului mai amplu „Paște în Bucovina”.
Această inițiativă a mizat pe „excepționalismul” regiunii, Bucovina fiind prezentată ca un spațiu cu o identitate distinctă și o încărcătură spirituală aparte. Simboluri precum Mănăstirea Putna – numită adesea, deși fără o atestare documentară clară că expresia i-ar aparține poetului Mihai Eminescu, „Ierusalimul neamului românesc” – au fost folosite pentru a legitima ideea că nordul Moldovei este un bastion al creștinătății. Presa locală a îmbrățișat atunci ritualul, văzându-l ca pe o confirmare a rolului central pe care Bucovina îl poate juca la nivel național.
- Conflictul de autoritate: politică versus religie
Intervenția politicului într-un ritual sacru nu a rămas fără ecou. În 2009, cu câteva zile înaintea Paștelui, Patriarhia Română a intervenit ferm pentru a prelua controlul asupra evenimentului, anunțând că o delegație oficială a Bisericii va aduce Lumina la București.
Profesorul emerit Mihai Coman explică acest fenomen prin conceptul de „control ritual” (ritual mastery): ritualizarea nu este doar un mecanism simbolic, ci și un instrument de putere. Cine controlează aducerea Luminii, controlează ierarhia și ordinea simbolică. Astfel, din 2010, Patriarhia a devenit singura instituție care aduce Lumina în țară, deși reprezentanți ai Sucevei au continuat să facă parte din delegații oficiale în anii 2010, 2011 și 2012.
- Tradiție de neclintit
În era modernă, tehnologia și televiziunea au schimbat însăși natura acestui eveniment. Dacă în vechime pelerinii așteptau ore în șir sau chiar zile aprinderea focului, astăzi totul pare reglat după ceas. Preotul ucrainean Alexander Dedyukhin, citat într-un articol din 2019 de către agenția rusă de știri Znak, subliniază o schimbare radicală produsă după anul 2002, când televiziunile au început să cumpere drepturile de transmisie. „Focul Sfânt nu poate coborî mai târziu de ora 15:00, ora Ierusalimului, pentru că la ora 17:00 decolează avionul spre Moscova. Banii au fost deja plătiți”, afirmă acesta, sugerând o presiune comercială asupra miracolului. În Rusia, critici precum istoricul Alexander Musin vorbesc chiar despre o „degenerare a spiritualității” și transformarea ritului într-un „pseudo-miracol” cu mize politice și mercantile.
În ciuda controverselor legate de „comercializarea” sau „politizarea” sa, ritualul rămâne de neclintit în mentalul colectiv. Nici măcar pandemia de COVID-19 nu a oprit aducerea Luminii în 2020-2021. Din 2015, televiziunea Trinitas transmite live întregul proces, confirmând că, pentru români, legătura mistică dintre mormântul gol de la Ierusalim și altarele din satele Bucovinei rămâne un stâlp de identitate, indiferent de jocurile de putere care se desfășoară în culise.
