Am un prieten, la Cernăuți, pe care nu l-am întâlnit niciodată și nici nu știu dacă-mi va fi dat să-l întâlnesc, atâta vreme cât sârma ghimpată doar în identitățile reale mai sfârtecă. Prietenul meu e tânăr, scrie proză, poezie și narațiuni istorice, proza, poezia și narațiunile istorice însemnând identitatea lui națională. Trăiește în limbile ucraineană și rusă, supraviețuiește în aceste limbi, dar există în limba română. Nu cere nimic, doar există în limba română. Patria nu-l știe, nu-l ajută cu nimic, nici măcar cu o viză gratuită, care să-i permită să vină cât mai des în țara spiritului său. Nu-i finanțează nici măcar un rând de carte, nu-l promovează prin lansări și nici măcar nu-i cunoaște cărțile, dar el scrie românește de parcă și-ar duce crucea. Patria doar i-a pus crucea pe umeri, așa cum i-a pus câte o cruce pe umeri fiecărui român uitat dincolo de granițele lașității noastre istorice. Iar dincolo de granițele lașității noastre naționale se pășește ca pe cărbuni aprinși, iarba verde de acasă recunoscând tălpile românilor după rănile însângerate.
Prietenul acesta al meu, aidoma altor români din nordul Bucovinei, a făcut armata departe de baștină și, pentru că un nacealnic turuia bancuri cu moldoveni, prietenul meu a procedat, fără să știe, aidoma Eroului Bucovinei, Ion Grămadă, adică i-a ras o pereche de palme nacealnicului, apoi a fugit în munți, unde a stat ascuns doar timp de trei zile, apoi s-a predat, pentru a nu fi considerat dezertor. A scăpat cu bine, a făcut o facultate, dar muncește în construcții, unde se câștigă bine, ca să-și poată finanța singur cărțile pe care le scrie. Când le mai și scrie e greu de priceput, pentru că mai tot timpul liber al zilelor îl topește pe brazdele satului natal, părinții lui fiind vârstnici și sleiți de robotitul pe brazdă.
Prietenul meu nu este un naționalist român, deși suprapune simbolului românesc dragostea nepământească pentru o fălticeneancă, pe care o vede rar, așa cum își vede rar și țara spiritului său. Are, printre străbuni, și ucraineni, și ruși, poate că și polonezi, dar aparține cu totul spiritualității românești, poartă crucea identității românești. Nu se plânge de greutăți, ci visează, năzuiește, trăiește aidoma autenticilor martiri, care întotdeauna au refuzat să-și conștientizeze martiriul, pentru că, atunci, n-ar mai fi martiriu, ci prefăcătorie tragică, iresponsabilă. Nu este un iredentist român din nordul Bucovinei, ci un trăitor de spirit. Nu urăște, nu condamnă, ci doar se caută pe sine printre durabilitățile noastre naționale. Ucraina nu-i poate reproșa nimic, el nefiind un buticard al sentimentului național românesc, care ar beneficia de această dezgustătoare duplicitate, ci un om care se caută și se găsește pe sine, mărturie fiind cărțile lui, la fel de firești și de nepericuloase ca și iarba de pe dealurile satului său natal. În fond, asta și este prietenul meu cernăuțean, iarba verde de acasă în cea mai superbă concretețe a ei. Despre una dintre cărțile lui, romanul „Evadam”, am scris, recent, o cronică. Voi scrie cronici și despre celelalte, atunci când voi simți nevoia să o fac. El nu are nimic de câștigat din aceste cronici: patria și neamul n-au vreme să observe că el chiar există.
Dragostea necondiționată față de identitatea noastră națională a acelui român din nordul Bucovinei mă tulbură, în aceste vremuri în care toți suntem oțărâți și pe neam, și pe statalitate, ba chiar și pe patrie, în ciuda frumuseții și a rodniciei cu care ne tot copleșește patria. Noi avem totul, dar nimic nu ne convine. El nu are nimic, dar adoră totul, trăiește cu evlavie ceea ce noi deja disprețuim. Și cred că el se află pe drumul cel bun, în vreme ce noi nu ne mai aflăm pe nici o cale. Ne dăm deoparte din calea timpului, dar și din cea a veșniciei.
Probabil că am avea datoria să cinstim trăirile românești de dincolo de granițele lașității noastre istorice, dar nu mai știm cum s-o facem și nici nu ne interesează. În fond, nevoia noastră de cultură și, prin intermediul ei, de spiritualitate românească, a eșuat definitiv în manelistica omagială a manifestărilor primitive de prin piețele mari ale orașelor. Probabil că în aglomerările acelea manelistice ne anonimizăm noi masă vâscoasă, fără formă și fără consistență, adică fără verticalitatea care condiționează identitatea. Tocmai de asta, dincolo de granițele lașității noastre istorice, nimeni nu-și mai pune speranța în noi, ci în căutarea și aflarea de sine.
Prietenul meu cernăuțean se numește Anatol Viere.
