MINUNI ÎN VREMEA NOASTRĂ…

Sumedenie de nedumeriri provoacă îndârjita strădanie de a condamna ceea ce nu a existat niciodată: comunismul românesc. Am mai spus-o: comunismul este o utopie ce nu poate rodi decât în raftul bibliotecii. N-are cum avea făptură lumească. Nicăieri în lume n-a existat și nu va exista în adevăratul înțeles al cuvântului comunism; a fost doar stalinism, titoism, maoism, castrism ș.a.m.d. La noi, dejism și ceaușism. Ne întemeiem afirmația chiar pe definiția comunismului dată – de cine credeți? – de dl. Tismăneanu, în 1981 (vezi „Micul dicționar social-politic…”, Ed. Politică, pag. 98-99). Formațiunea social-economică pe care o condamnă în 2006 era considerată de dl. V.T., în 1981, drept „superioară în dezvoltarea societății”(acum, e odioasă). Și mai departe, de același autor, în bla-bla-ul limbii de lemn: „Programul PCR relevă faptul că, în procesul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate…,” etc. Mă rog, convingerile se mai și schimbă. Oricum, rămân ferme elementele definiției. Pentru a fi comunistă, o societate trebuie să înfăptuiască „cel mai generos principiu al repartiției – de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”. S-a întâmplat vreodată așa ceva în România? Hai, că-i bună! În comunism ar fi dispărut… diferențele dintre sat și oraș. Vor fi dispărut, oare, și n-am prins noi de veste? Poate, pe la Milișăuți… Apoi, „sunt înlăturate diferențele esențiale dintre munca fizică și cea intelectuală”. Altă glumă bună, dacă ne raportăm la România ceaușistă! Comunismul presupune, apoi, „o foarte înaltă productivitate a muncii sociale, întemeiată pe mecanizarea, automatizarea și cibernetizarea producției. ” I-auzi! Poate, la germani… Nu mai citez, deoarece întreaga definiție (se întinde pe două pagini) arată limpede ca, de fapt, în România n-a existat niciodată comunism, ci era vorba doar de o umbrelă ideologică menită să ascundă dictatura de clan. Comunismul ca ideal (utopic, repet, utopic!) pornește de la premise generoase, apropiate de doctrina creștină (!) și-i profund incorect să faci responsabilă o idee de modul în care s-au învrednicit, unii sau alții, să-i dea viață. Ca și cum ai condamna creștinismul pentru ororile inchiziției, ori mahomedanismul pentru teroriștii ce se aruncă în aer invocându-i pe Alah! Dacă undeva, cândva, cumva, se va găsi un colț de lume în care să fie implementat (altă rimă n-am avut) un comunism conform în toate cele cu definiția, va fi privit ca nouă venire a Domnului. Dar minuni în vremea noastră, nu cred a se mai face! A schimba „condamnarea comunismului” cu „condamnarea ceaușismului” nu-i numai simplă modificare terminologică și, desigur, deranjează. La urma urmei, ce se urmărește? Pare a fi vorba, întâi de toate, despre stabilirea unor responsabilități nominale. Contestabile, ca orice act justițiar nășit în afara justiției, și oficiat sub semnul unor „eroisme” de familie descinse direct din „Tânăra gardă”, unde era considerat eroic actul de a-ți turna tatăl, spre a fi înscris pe liste negre. Dar și de către persoane total nepotrivit alese, care încearcă, prin vehemență, să atenueze ecoul propriilor contribuții în susținerea ceaușismului (vezi presa vremii). Istoria recentă a românilor se cuvine a fi studiată fără ira et studio, și nici într-un caz printr-o cercetare începută, precum anchetele Securității, cu… concluzia încă din titlu! Fenomenul complex și, pe undeva, chiar misterios al ceaușismului, cu particularități ce-l despart în bună măsură de dejism, pretinde și justifică o abordare serioasă, nuanțată, și, obligatoriu, echilibrată. Scuza „din cauza copacilor, nu se vede pădurea” a îmbătrânit de mult și a cam venit timpul sintezelor. De profunzime, oneste, riguroase științific și complet în afara jocului politic al momentului!