Minuni în vremea noastră…

Citesc știrile zilei și nu-mi vine să cred: „cifra de afaceri a editurilor și comercianților de cărți din România va depăși în acest an nivelul de 1,1 miliarde lei, cu 16,2% peste nivelul din 2012”, iar „profitul sectorului s-a dublat din 2012 până în prezent, de la 51,3 milioane lei la peste 100 de milioane”. Poate cu adevărat relevantă ar fi fost referirea la 2016, an pentru care există date statistice, și nu la 2012, dar, oricum, minunea pare a se fi produs: editarea cărții devine rentabilă! Să notăm, spre știința celor interesați, și configurația topului editorilor (date din 2016): Grupul editorial Art SRL (cifră de afaceri 38,2 milioane, Grup Media litera SRL (26,6 milioane), Tarsago Romania SRL (25,3 milioane), Polirom SA (23 milioane), Humanitas SA (19,3 milioane). În ce privește comerțul cu cartea, lider rămâne Cărturești (87,1 milioane), urmat de Compania de librării București (45,6 milioane), Diverta (45,6 milioane), Libris (27,4 milioane), Sedcomlibris Iași (19,7 milioane)…
Când mai toată lumea (inclusiv sussemnatul) prohodea cu întristare librăria și, implicit, editura, declarându-le instituții pe cale de dispariție, iată ce spectaculoasă și promițătoare răsturnare a predicțiilor: cartea nu se predă, cartea nu moare, cartea se cere, cartea se vinde! Ceea ce nu se putea întâmpla pur și simplu din senin, trebuie să fi existat un „ce” determinant – sau, cine știe, jocul optimist al cifrelor n-o fi până la capăt relevant. Și mă tem că așa-i! Prea am deplâns până acum soarta cărții uitată-n raft de librărie și prea dintr-odată iat-o vandabilă și producătoare de beneficii!
Câteva mutații semnificative s-au produs oarecum de la sine. N-aveau cum să se mai repete „tunurile” din anii ’90, când foamea de literatură nepermisă îmbogățea indivizi isteți ce au populat grabnic vitrinele librăriilor cu opuri gen „Cămașa lui Hristos” la preț incredibil până atunci (una sută lei – iar românul de rând era obișnuit să scoată din buzunar cel mult 5-10 lei), cu cărți faimoase, dar interzise la noi (am umplut casa de bani a unui patron bucureștean tipărind, pentru întâia oară în România, opera damnatului marchiz de Sade, ori mult așteptata carte a lui Pacepa), dacă nu și pornografie pură, devorată hulpav de adolescenți cu coșuri pe față.
Haosul din primii ani de după revoluție, când dreptul de proprietate asupra ediției nu-l respecta mai nimeni, s-a reglementat și el, nu înainte de lansarea pe piață, cu maxim profit, a unor falsuri scrise poate chiar mai bine decât ar fi făcut-o faimosul autor străin (un amic de-al meu, călătorit acum în cealaltă lume, a semnat „Sandra Brown” câteva romane ce mimau perfect scriitura bestseller-ului american!). N-au dispărut cu totul din vitrine și de pe tarabe cărțile de doi bani, dar, oricum, autorlâcul nu prea mai pătrunde în oferta comerciantului serios.
Există însă o cifră, la fel de relevantă, dar în toate statisticile ocolită: aceea a tirajului. Analizând-o, situația se schimbă fundamental. Cu adâncă nostalgie îmi amintesc deceniul în care am fost editor (1969-1979) și-n care trimeteam la tipar cărți de poezie în peste 10.000 de exemplare (Marin Sorescu, Nichita Stănescu) și romane cărora trebuia să le plafonez tirajul la 60.000 din pricina cronicei lipse de hârtie. Lumea citea! Acum, 1.000 de exemplare constituie mare excepție. Se tipărește carte, se vinde scump, ades în tiraje minuscule, și rămâne s-o achiziționeze o „spumă” de inițiați. Posed un raft întreg de opuri… în așteptare. Unele le citesc în diagonală, fiindcă nici nu merită mai mult: ca să-ți dai seama că un ou este stricat nu-i nevoie să-l mănânci în întregime. Justificarea de uz general pe care mi-o autoacord din comoditate – adică, lipsa de timp – este pe jumătate nesinceră: cum ajung acasă, prima grijă e să deschid televizorul, nu să iau o carte de pe raft. O firmă americană, NOP World, a efectuat un sondaj, interogând 30.000 de subiecți din 30 de țări europene, asiatice, de pe continentul american și din Australia. Rezultatele sunt absolut șocante. Cine-s campioni într-ale cititului? Francezii? Englezii? Italienii? Aș! Indienii, cu 10,7 ore pe săptămână acordate lecturii, urmați de thailandezi și filipinezi! Peste media mondială (6,5 ore pe săptămână) se situează polonezii, cehii, rușii, suedezii. Cele mai puține ore petrecute în tovărășia cărții se înregistrează, culmea, în țări de mare tradiție culturală: Spania, Italia, Germania, Anglia. În fiecare săptămână, un locuitor al Terrei acordă televizorului 16,6 ore, computerului 8,9 ore, radioului 8 ore și lecturii (care include și presa tipărită) doar 6,5 ore.
Biata filă de carte a ajuns coada cozilor, după ce, veac de veac, era fruntea! Sondajul cu pricina a ocolit România. Mai bine: s-ar fi văzut cât de puțin se citește la noi. Dar, iată, surpriză: statisticile recente anunță revirimentul vânzărilor. Tot e ceva, însă nu știu cât de relevante pot fi pentru destinul cărții și soarta culturii nației, câtă vreme temeiul îl constituie totalul sumelor încasate de editori, nu creșterea reală a nevoii de lectură și a deprinderii cititului. În consecință, n-am cum să mă bucur până la capăt.