În pericopa evanghelică a Duminicii a VIII- a după Rusalii, Sf. Evanghelist Matei ne amintește una din minunile Mântuitorului care au impresionat mulțimile.
Era în al doilea an al activității Sale mesianice, când Mântuitorul, fiind în ținutul Capernaumului, a aflat vestea tristă a tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, de către Irod Antipa.
Întristat fiind, Mântuitorul se urcă în corabie, împreună cu ucenicii Săi, străbate apa lacului Ghenizaret și se retrage în ținutul Betsaidei, în loc pustiu. Dar nu a fost chip să rămână neștiut și necăutat de mulțimi de oameni. De prin cetățile din jur s-au adunat oameni mulți, venind la El cu dorința de a-L asculta și a-I spune suferințele lor: „Și I s-a făcut milă de ei și a vindecat pe bolnavii lor”. – Matei XIV, 14 . Se făcuse seară și lumea era obosită și flămândă trupește. Satele rămăseseră departe și oamenii nu aveau mâncare. Iată însă că au venit la Iisus ucenicii Săi zicând: „Locul este pustiu și vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate, să-și cumpere mâncare” – Matei XIV, 15. Iisus, însa le-a zis: „Nu trebuie să se ducă.
„Dați-le voi să mănânce” – Matei XIV, 16.
Ucenicii fiind mirați i-au răspuns: „Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești. Și El a zis: Aduceți-mi-le aici!” – Matei XIV, 17-18. Apoi, după ce a poruncit oamenilor se așeze pe iarbă, a luat cele cinci pâini și căutând la cer a binecuvântat și frângând le-a dat ucenicilor. Au mâncat toți și s-au săturat, iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și copii.
Pâinea a fost și va fi întotdeauna absolut necesară vieții. Ea constituie hrana noastră cea de toate zilele. De aceea, și Mântuitorul când ne-a învățat cum să ne rugăm, ne-a îndrumat să cerem nu „hrana” ci „pâinea”. Aici nu este vorba numai de pâinea făcută din grâu, ci mai ales de pâinea spiritual, care este hrana sufletească.
Înmulțirea pâinilor în pustie preînchipuiește jertfa Euharistică, care se va repeta în Sfânta Sfintelor până în veacul cel din urmă. Dragostea Mântuitorului a fost atât de mare, încât ne-a lăsat nu numai învățătura Sa sublimă în Evanghelie, minunile și pilda vieții Sale, ci a instituit Taina Sfântă prin care El însuși e pururea cu noi și se jertfește pentru mântuirea noastră. Aceasta a făcut-o în clipa ultimei seri petrecute cu ucenicii Săi, la Cina cea de Taină, când luând pâinea și paharul le-a binecuvântat și le-a dat lor zicând: „Aceasta să o faceți întru pomenirea mea” (Luca XXII, 19).
Ascultând acest „testament” al Mântuitorului, Sfinții Apostoli și Biserica au continuat să săvârșească neîntrerupt cele ce Domnul a rânduit la Cina cea de Taină. Sfânta Liturghie este deci Cina Domnului. Pâinea și vinul ce se aduc ca jertfă la Sfântul Altar sunt însuși trupul și sângele Domnului Iisus care se dau ca „hrană cerească spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Dragostea pe care a arătat-o Mântuitorul la înmulțirea pâinilor în pustie se revarsă mereu nemărginit prin Sf. Euharestie asupra oamenilor. Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii, ne împacă și pe noi cu Dumnezeu prin Sfânta Sa jertfă fară de sânge.
Sfânta Împărtășanie este condiția esențială pentru mântuirea sufletelor: „oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat față de Trupul și de Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar”( I Corinteni XI, 27-28).
Se cade așadar, când ne împărtășim, să dezlegăm legăturile patimilor și păcatele noastre, curățindu-ne prin baia Spovedaniei. Numai cu o astfel de pregătire ne putem apropia „cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” de Iisus Hristos“pâinea vieții veșnice”. Cunoaștem că Mântuitorul însuși, înainte de a rândui chipul jertfei Sale tainice, a luat pâinea în mâinile Sale cele fără de prihană și „a mulțumit și apoi, sfințindu-o și frângând”, a dat-o Sf. Apostoli. După chipul acesta și noi avem datoria să mulțumim Lui Dumnezeu pentru toate binefacerile de care ne-a învrednicit.
Așadar, vedem că minunea înmulțirii pâinilor în pustiul Betsaidei este icoana Sfintei Împărtășanii, pe care Mântuitorul a instituit-o în joia Patimilor, spre mântuirea noastră. Prin rugăciune să ne apropiem și noi cu credință și cu dragoste de hrana euharistică. Să primim cu vrednicie „Trupul Domnului cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește”, recunoscând jertfa cea mare și sfântă pe care a adus-o pe cruce pentru mântuirea noastră. Ori de câte ori ne aflăm în fața Sfântului Altar, pe care stă Fiul lui Dumnezeu și ne așteaptă să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Său, să fim cu un cuget și cu o simțire și să preamărim cu o inimă și cu o gură „preacinstitul și de mare cuviință numele Său.”
După pilda strămoșilor și a părinților noștri, urmând șirul mare al drepților și al sfinților, care au alergat și s-au împărtășit din acest izvor al harului, să ne apropiem și noi de El și să gustăm că „Bun este Domnul și în veac este mila Lui!”
(Pr. Viorel Dimian)