MINUNEA A ȘAPTEA

„Nouă corăbii aduse… din ostrovul Rodos, unde trăiau împărțiți, locuind în ținuturi trei…” – istorisește Homer. „Rodos – cea mai frumoasă dintre insule” – afirma Pliniu. S-au întrecut în a lăuda splendorile „Insulei trandafirilor” Pindar, Diodor, Strabon, Shakespeare, Byron… Primăvara, din burțile curselor charter se revarsă neîncetat, în Rodos, cohorte de turiști, fiindcă insula figurează printre marile tentații ale voiajurilor tematice așezate sub sigla „cele șapte minuni ale lumii”. De mai multe decenii, în configurația grupurilor organizate ale voiajorilor dacă nu chiar „de profesie”, oricum, măcar „de vocație”, s-au produs mutații semnificative. Nu prea mai întâlnești ciopoare de hyppioți ce-și celebrează libertatea prin indolență și nespălare, nici clase gureșe de eleve pornite, la sfârșit de săptămână, să-și facă lecția de geografie „la locul faptei”, nici romantice cupluri bejenite în largul lumii să-și consume deliciile lunii de miere. Turismul veacului XXI a fost deplin confiscat de vârsta părului alb: pensionarii de pretutindeni (ce alte bucurii să aibă?) primesc, lunar, cam cât zece confrați de-ai lor din România la un loc și-și pot permite 2-3 voiajuri turistice pe an. Mai știi? În timpul periplului, văduve își pot reface viața descoperindu-și târziu-sortitul în umbra piramidei lui Keops, domni de vârsta a treia, osteniți pe dinafară și plini de tinerești efluvii interioare, au șansa să potrivească „condurul cenușăresei” vreunei domnișoare bătrâne, încă neatinsă de bisturiul chirurgiei estetice, taman când aurora boreală se despletește la Kiruna… Afli sumedenie de lucruri noi (la fel de repede uitate!), guști meniuri locale fistichii, aduni amintiri (surprins, acasă, descoperi inscripția „made in China” pe mini-bustul lui Napoleon achiziționat în Corsica), dar adevăratul și nemărturisitul țel e, totuși, altul: schimbarea. Schimbarea în sine. A mediului, anturajului, peisajului, descoperirea unor disponibilități ignorate, re-copilărirea, plus eventualitatea promițătoare a închegării de noi relații. Dacă dă Domnul să fie și profunde, o.k.; dacă nu, se merita și-o scurtă aventură consumată romantic, sub clar de luna, la Shangai ori în Islanda. În primăvara lui 2006, legiunile de turiști debarcate în Rodos arborează recuzită în pas cu vremea: camerele video s-au tot miniaturizat și abia-abia le mai distingi de telefoanele mobile, capabile și ele de performanțe similare. Geamandanul stropit ca oul de bibilică de etichetele hotelurilor mapamondului a cedat locul mini-rucsacului grațios, apt să confere si ceva aură tinerească de școlăriță cu zulufi, Umbrelele au dispărut, în favoarea mini-pelerinelor ce-ncap în buzunarul de la ceas. Care, de fapt, nici el nu-și mai are rostul inițial, găzduind acum cârdul bancar… Cum au descins din avion, companionii de călătorie plasează întrebarea-cheie, la care știu încă de acasă că nu vor primi răspuns; „cum ajungem la Colos?” Vor, nu-i așa, să bifeze „a șaptea minune a lumii”, înscrisă la loc de cinste în pliantul agenției de turism. Au văzut piramidele, au pășit prin preajma fostelor grădini suspendate ale Semiramidei, ca și prin umbra amintirii fostului templu al Artemisei, li s-a arătat piatra prezumată a face parte din temelia farului din Alexandria, a venit rândul Colosului din Rodos. Știu că n-au cum găsi în picioare uriașa statuie de bronz, înaltă cât un bloc turn, însă măcar urmele fundației, locul așezării celei de a șaptea minuni, trebuiesc obligatoriu aflate, filmate, fotografiate. Ca un soi de ștampilă pe delegație. Numai că nimeni, aici, nu știe nici măcar unde să fi fost amplasată statuia. Evident, la intrarea în portul mediteranean. Unde exact? Doar supoziții. Statuia ridicată de Chares i-a extaziat pe Pliniu, Strabon, ori, mai aproape în timp, pe Shakespeare, Marele Will n-a avut cum s-o vadă, dar i-a reconstituit imaginea din scrierile exaltate ale antichității: „Pe sub picioare de uriaș umblăm / Mărunți, cătând neslăvit mormânt..” 12 ani a durat construcția. Jumătate de veac, Colosul a vegheat întinderile, oferind navigatorilor reperele luminoase izvorâte din ochii-far. Doborât de un cutremur, a zăcut nouă secole culcat, fără să-i poată cineva deranja somnul. După care, 900 de cămile l-au cărat, bucată cu bucată, până la corăbiile ce l-au purtat tocmai în Siria. Se născuse din ghiulele și mașini de luptă, topite laolaltă sub imperiul bucuriei izbânzii asupra războiului. Ca să fie retopit și reîntruchipat în formele inițiale: ghiulele, tunuri, bombarde. Acum, doar ornează prospectele turistice. Și, poate, ilustrează o idee: forța magică a… absenței.