Minune? Nu. Talent și muncă

Încă de pe la începutul săptămânii trecute, ziarul Washington Post scria despre faptul că Federer și Williams-ele au transformat Melbourne Open într-un fel de turneu al veteranilor. Nu era neapărat admirație în formularea respectivă, ci doar constatarea unei realități aproape de nebănuit înainte de începerea primului turneu de Grand Slam al anului. Apropo: consultând, oarecum împotriva obișnuințelor mele, mai multe site-uri de specialitate, am aflat că în anii olimpici e vorba și de un Golden Slam, adică pe lângă cele patru turnee clasice, presupusul învingător ar trebui să-și adjudece și medalia de aur olimpică, performanță pe care presupun că nu o va atinge nimeni, niciodată. Revenind în Australia, trebuie să spun că am reușit să văd integral partidele disputate de dragul meu Roger Federer și că nici măcar atunci când a trebuit să joace câte cinci seturi nu m-am îndoit nici o clipă de victorie. Dintre ultimele trei meciuri, parcă totuși cel mai ușor a fost cel cu Nishikori, iar cel mai dificil cu Wawrinka, finala cu Nadal aflându-se, după mine, între acestea. Vreau să spun că la 1 – 3 în decisivul cu Nadal am așteptat, oarecum convins că va veni, căderea psihică a lui Nadal. Care a venit, vorba armatei, întocmai și la timp. Printre altele, cred că ori de câte ori pierde, Nadal o ia din cauza ticului său infernal, ăla cu scărpinatul: mai întâi în fund, apoi la umeri, urmează năsucul, ochișorii și urechile. Culmea e că deși îl urmăresc încă de la debut, și cred că l-am văzut de câteva sute de ori, abia alaltăieri am sesizat că se scarpină și la primire, nu doar la serviciu. În sfârșit, Roger m-a făcut fericit, iar cele 6-7 luni de pauză e clar că le-a folosit pentru a-și perfecționa (el, care e culmea perfecțiunii!) atât returul ăla din mijlocul terenului pe serviciul adversarului, cât și backhand-ul în cross. Ajuns aici, nu mă pot abține să spun din nou: oricât de bun ai fi, oricând e loc de perfecționare. Astfel că mai întreb o dată: oare asta a noastră o fi pricepând ceva!?