Chiar la intrarea în curtea Bisericii Sf. Vineri sunt două clădiri poziționate față în față, despărțite de aleea care duce spre biserica unde slujește părintele Minu Mititelu. Una dintre clădiri se umple ziua, de copii, cealaltă, noaptea, de oameni ai străzii.
Și unii, și alții au povești triste, însă la Sf. Vineri există oameni care încearcă să le întindă o mână de ajutor.
Reportajul video cu cele două centre din parohia părintelui Minu Mititelu a adunat și cele mai multe voturi din partea celor peste 500 de invitați ai Galei „Top 10 Suceveni” – ediția a III-a, primind și premiul publicului, pe lângă cel oferit nominalizaților din acest an.
„Societatea trebuie să și-i asume și pe acești oameni, și pe acești copii”, spunea cu modestie preotul Mititelu, la primirea premiului, afirmând de asemenea că „meritul nu este al meu. De unul singur nu poți să faci în viață mare lucru, dacă nu ai aproape o echipă, dar și comunitatea”.
„Ce mai vrea și popa ăsta?
În curtea Bisericii Sfânta Vineri din cartierul George Enescu al municipiului Suceava funcționează de ani și ani de zile două centre sociale, unul de noapte, pentru oamenii străzii, și unul de zi, pentru aproximativ 30 de copii care provin din familii aflate în dificultate.
Sunt două proiecte inedite realizate de părintele Mititelu, proiecte care la vremea demarării lor i-au contrariat pe unii funcționari. „«Ce mai vrea și popa ăsta?» A trebuit să ne batem cu morile de vânt, dar am răzbit”, își amintește părintele Minu Mititelu, preotul paroh de la Sf. Vineri.
Au trecut zece ani de la deschiderea centrului social de zi pentru copii, iar în acest timp au trecut pe acolo aproximativ 135 de copii.
Iar pentru cei mai mulți dintre copiii de la centru, cuvântul copilărie a fost descoperit abia la Biserica Sf. Vineri.
„Am avut copii cărora părinții nu le acordau absolut nimic”
Geanina Paveliuc lucrează cu minorii de la centru de mai mulți ani. Psiholog, dar și… „Și părinte, așa, câteodată, pentru anumiți copii care nu au ambii părinți, și învățătoare… câte un pic din toate. Majoritatea dintre ei sunt la o vârstă destul de fragedă și îi încearcă foarte multe greutăți, avem copii care suferă foarte mult și încercăm să-i ajutăm”, îmi povestea Geanina la începutul acestei luni, când am mers să pregătim reportajul pentru Gala „Top 10 Suceveni”.
Atunci am cunoscut-o și pe Simona Pușcaș. Este asistent social și, zi de zi, are grijă de micuții de la centru: „Încerc să le asigur copiilor o altă viziune asupra vieții. Mă gândeam să le-o fac mai frumoasă, să simtă că au copilărie”.
Simona Pușcaș lucrează la centrul social de zi pentru copii din 2010 și nu de puține ori a fost marcată de poveștile triste ale prichindeilor care au trecut pe acolo. ”Au fost cazuri care chiar m-au durut, am avut copii cărora părinții nu le acordau absolut nimic”, mărturisește asistentul social.
„Să nu credeți că a fost coadă la ușa bisericii, să-i ajute”
E trecut de ora 13.00, iar copiii încep să apară. După-amiaza vin cei mai mici, cei care au ore la școală dimineața.
Primul lucru: temele pentru a doua zi.
Edera e atentă la literele ei, Felix își face temele cu Adi, unul dintre voluntarii centrului, Luca nu scoate un sunet, concentrându-se la problemele de aritmetică, Antonela își scrie compunerea pentru mâine, iar Iulian se tot frământă ce culori să folosească pentru desenul la care a ajuns în cartea de colorat.
Orele trec. Ceasul arată aproape ora 2 și jumătate după-amiaza, iar micuții se pregătesc să meargă să mănânce, în sala de mese a parohiei.
Joi este un motiv în plus de bucurie la masă pentru că, în acea zi, o cofetărie din oraș le aduce săptămână de săptămână prăjituri.
În spatele acestor proiecte, sunt cheltuieli destul de mari și vorba părintelui Mititelu: „să nu credeți că a fost coadă la ușa bisericii, să-i ajute”.
„Utilitățile sunt cele mai costisitoare – explică părintele – gaz, apă, lumină… trece luna și ne ia contorul dacă nu plătim… am pățit și lucruri din astea. Mi-a venit și 100 de milioane pe o lună”.
Proiectele de la Sfânta Vineri sunt în parteneriat cu Primăria Suceava, însă majoritatea fondurilor sunt asigurate de preotul Mititelu și asociația parohiei, „Lumină Lină”.
„În jur de 75% din fonduri sunt susține de asociație cu parohia Sf. Vineri și cam 25%, primăria. Asistența socială este o cenușăreasă a societății și cu greu faci față dacă nu te implici”, continuă Minu Mititelu.
Singurul centru de noapte pentru oamenii străzii, înființat în 2009
Afară, temperaturile au început să scadă sub zero grade, iar camerele din clădirea de vizavi, cea în care funcționează din 2009 centrul social de noapte, încep să fie ocupate de tot mai mulți oameni ai străzii.
Mulți știu de adăpostul părintelui de la Sf. Vineri, singurul de acest gen din oraș, și vin acolo singuri, în timp ce unii sunt aduși de pompieri, de Poliția Locală ori chiar de angajații de la centru care au un microbuz special achiziționat pentru a-i salva pe cei nevoiași din ghearele înghețului.
„Sunt și ei ființe. E chipul lui Dumnezeu în om. Au și ei câte o istorie în spate, unii merită, alții nu merită, nu trebuie să-i judecăm, nu știm ce putem ajunge și noi. Sunt oameni care poate au ajuns în stradă nu neapărat din cauza alcoolului, acesta este doar un efect. Au pierdut casele, au divorțat, le-a luat banca tot, i-au dat afară de la serviciu… Sunt oameni care nu au putut să treacă peste aceste momente grele din viața lor”, explică preotul Minu Mititelu.
Scrisori către Moș Crăciun
Ninge peste parohia părintelui Mititelu.
În clădirea copiilor e agitație mare. Ajutați de Simona și Geanina, micuții îi scriu lui Moș Crăciun.
Iulia se tot frământă. Nu știe ce să îndrăznească să îi ceară Moșului. „Ce ți-a adus Moșul anul trecut?”, o întreb. „Nu mai țin minte”, răspunde ea trist.
De cealaltă parte a mesei, Ana Maria îi scrie moșului că vrea să-i aducă haine ca ale personajului ei preferat, Violetta. „Pentru că vreau să mă îmbrac frumos ca toți ceilalți copii”, îi explică în scrisoare Moșului.
Felix în schimb e hotărât: vrea un echipament de fotbal cu Steaua și adidași. Cu crampoane și fără. Mărimea 36. De băieți! Și nu e tot: „Și haine pentru cei trei frați ai mei”, îi scrie Felix Moșului.
Vine rândul lui Iulian, iar Simona îl ajută cu scrisoarea.
„Ai spus așa: dragul meu Moș Crăciun, te rog să-mi aduci o carte cu Garfield… atât?”, îl întreabă Simona. Iulian mai are o precizare: „Zi-i că-i la Kaufland”.
Își aduce aminte că ar mai vrea ceva: o mașină cu telecomandă.
Ar da în schimb toate dorințele pe una singură.
„Cine vrei tu să vină acasă de Crăciun?”, îl întreabă Simona. „Tata”, răspunde el prompt.
Tata e departe, „la munte”, îmi explică Iulian: „Muncește ca să aducă jucării și bani să mergem în excursie”.
Edera vrea și ea ceva special. O zână. „De jucărie”. A, și o păpușică mică. „Și o suzetă”, îi spune Simonei. „Suzetă? – se miră Simona – Pentru tine sau pentru păpușă?”. „Pentru păpușă”, se înroșește la față Edera, chicotind rușinată.
„Nu doresc lucruri extraordinare, ci lucruri mici”
Peste câteva zile e Crăciunul, iar părintele Minu va încerca și anul acesta să-i umple sacul Moșului: „Sunt și copii simpli, copii care își cunosc posibilitățile de acasă, nu doresc mult, nu doresc lucruri extraordinare, ci lucruri mici”. Părintelui îi vine în minte dorința unuia dintre copiii care au trecut pe la centru și ochii i se înlăcrimează: „Își dorea foarte mult un penar. De multe ori, copiilor dorim să le luăm ce-i mai bun, dar copilul acela nu avea un penar. Este foarte emoționant, să-ți dorești un penar și să nu ai cu ce să-l iei”.
Camera micuților este plină de ornamente de Crăciun. A apărut și bradul, iar copiii îl împodobesc și repetă colinde.
Pe o masă, găsesc încă o scrisoare pentru Moș Crăciun. E a Alexandrei, o fetiță care vine dimineața, cu cei mai mari, care învață după-amiaza. Îmi aduc aminte de cuvintele preotului Mititelu, când citesc rândurile scrise de Alexandra: „Dragă Moșule, eu îmi doresc sănătate și multe bucurii. Eu de la tine mai vreau și o pungă de dulciuri. Nu vreau foarte multe de la tine. Cel mai mult îmi doresc să aduci și familiei mele sănătate și bucurii pentru totdeauna”.
În clădirea de vizavi este liniște. Oamenii străzii apar după lăsarea întunericului, știind că la centrul părintelui Minu Mititelu au întotdeauna un pat și o masă caldă.
