„Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui…” Sunt cuvintele, dacă nu mă înșel, ale lui Siluan Athonitul și cuprind un mister temut asupra căruia ne aplecăm mereu cu mult folos. Ce vrea să spună monahul în ultimă și în ultimă instanță? Că pentru a ne desăvârși spiritual locuirea în iad este chiar necesară. Cine nu coboară jos de tot, până în straturile bazice ale universului, acolo unde duhoarea poate fi atât de intensă, încât există riscul să-ți pierzi cunoștința, iar priveliștile monstruoase să-ți rănească ochii, acela nu are cum să capete apoi garanția revenirii și deci a urcușului. Desigur, există pericolul de-a rămâne captiv până la capăt în lumea infernală – ceea ce se întâmplă acum cu cei mai mulți – și atunci orice discuție este inutilă. Tocmai de aceea se impune precizarea făcută de sfântul părinte. Stai în iad, dar nu deznădăjdui! Păstrează-ți mintea trează, fiindcă pierzania nu vine neapărat de la simțurile rătăcite, ci de la gândirea viciată. O minte de veghe poate face față oricărei tentații și, oricât de vicleană ispita, nu te poate cuceri. Ca opus al deznădejdii, nădejdea nu trebuie interpretată obligatoriu în registru moral, ci tehnic inițiatic. Veghea din care nu au cum să lipsească cele trei virtuți teologale, credința, iubirea și, evident, speranța, toarce din caier un fir de lumină care ne scoate din labirint, din mațele inflamate ale chitului tenebros, fiind ramura de măslin care înseninează zarea, frunza de salcie care-l însoțește pe Domn.
Realizarea spirituală, așadar, nu este dată de stațiuni egale cu ele însele, de ceea ce am putea numi beatitudine paradisiacă sau perpetuitate angelică. Realizarea spirituală țintește eternitatea, viața veșnică și numai cel care a cunoscut cu adevărat suferința și s-a lovit de primejdia disoluției fără întoarcere, acela reușește până la urmă să se ridice foarte sus, atât de sus, încât îngerii și păsările ca simboluri ale îngerilor se sperie și încremenesc exstatic privind o asemenea ascensiune.
Mai apare aici un aspect pe care nu se cuvine să-l ocolim. Coborârea nu este cădere. Dacă ar fi numai atât, atunci nu am mai vorbi de revenire și înălțare. Căderea este și sancțiune pentru o greșeală majoră, iar răscumpărarea presupune de aceea o lucrare mai complicată. Coborârea însă poate fi tălmăcită și ca ocultare. Până la maturarea germenului din noi înșine avem nevoie de o perioadă de ascundere în care nu vrem să ne arătăm la față și singuri, izolați, prin veghe, post și rugăciune, luptăm cu toate primejdiile destrămării. Nu mai știe nimeni de noi, putem fi uitați și dați dispăruți, dar nu ne uită mintea care stă de veghe și îngerul cuibărit în inima trează. Oare marile încercări prin care au trecut foștii deținuți politici nu reprezintă o excelentă ilustrare a cuvintelor de la început? Nu au coborât ei în iad, dar n-au deznădăjduit și, în cele din urmă, după perioada de maturare, au ieșit la lumină? Știind acestea, cu atât mai comice ni se par strădaniile celor care vor cu orice chip să scape de suferință. Am pierdut poate ireversibil lecția dură a tăcerii și a ascezei. De desfrânați și de saltimbanci lumea este plină. În mod absolut grotesc ei își mai aduc și icoane în casă. Dar mai e de găsit icoana vie și nevăzută? Unde am zidit paraclisul minții treze? Întrebările acestea aruncă asupra lumii de astăzi o umbră tremurată, ca un scris din ce în ce mai greu descifrabil. Grămătici se apleacă spre a-l desluși, dar nici ei nu au timp și sunt risipiți în cele patru vânturi. Puncte cardinale în haos, cum spunea demult un publicist și teolog… Grea a fost încercarea sa pentru că a îndrăznit să se ia la trântă cu haosul! Grele vor fi și încercările noastre de acum încolo!
(Dan STANCA, Ziarul Lumina)
