Mintea care se roagă nu ,,gîndește”, nu raționează, ci trăiește

Viata starețului se petrecea mai cu seamă în rugăciune. Or mintea care se roagă nu ,,gîndește”, nu raționează, ci trăiește. Mintea în stare de rugăciune nu lucrează cu noțiuni abstracte, ci participă nemijlocit la existență. Mintea care se roagă cu adevărat operează cu categorii calitativ diferite de cele pe care le utilizează gîndirea rațională. Acest alt tip de categorii sînt o percepție existențială directă, care nu poate fi închisă în cadrul sfînt al noțiunilor abstracte.
Starețul nu era filozof în sensul obișnuit al cuvîntului, dar era un înțelept care avea cunoașterea lucrurilor aflate dincolo de limitele filozofiei.
Să luăm, de exemplu, experiența ,,aducerii-aminte de moarte”. Prin această expresie scrierile ascetice ale Părinților nu înțeleg conștiința pe care o are în chip obișnuit omul, cu privire la faptul ca este muritor, simpla amintire a faptului că murim. ,,Pomenirea morților” începe printr-o simțire duhovnicească deosebită a existenței noastre pămîntești; uneori slăbind, alteori întărindu-se, aceasta se transformă cîteodată într-un adînc simțămînt al caracterului coruptibil și efemer a tot ce-I pămîntesc, modificînd prin aceasta comportamentul omului față de tot cea ce întîlnește în lume. Tot cea ce nu rămîne în veșnicie își pierde în ochii săi valoarea, ivindu-se în schimb sentimentul zădărniciei tuturor agoniselilor de aici. Atenția minții se întoarce de la lumea din afară, concentrîndu-se în interior, acolo unde sufletul se găsește în fața unui adînc nepătruns de întuneric. Această vedere aruncă sufletul într-o spaimă care iscă în el o rugăciune intensă ce nu se mai poate opri nici ziua, nici noaptea. Timpul își pierde durata, dar, la început, nu pentru că sufletul vede lumina vieții veșnice, ci, dimpotrivă, pentru că totul este înghițit de o simțire a morții veșnice.
– „Fericiți cei ce n-au văzut dar au crezut”
În sfîrșit, după ce a străbătut etape numeroase și variate, sufletul ajunge sub lucrarea harului la vederea Luminii dumnezeiești. Nu este vorba aici de o depășire printr-un demers filozofic, ci de viața însăși în adevărata ei manifestare și care n-are nevoie de ,,dovezi” dialectice exterioare. E o cunoaștere indefinibilă, nedemonstrabilă și ascunsă, dar, în ciuda caracterului ei nedefinibil, această cunoaștere, ca viața adevărată, e incomparabil mai intensă și mai convingătoare lăuntric decît cea mai impecabilă dialectică abstractă.
Starețul se roagă:
,,Oamenii Te-au uitat pe Tine , Ziditorul lor, și-și caută propria lor libertate fără să înțeleagă că ești milostiv, că iubești pe păcătoșii ce se căiesc și le dai harul Duhului Tău Cel Sfînt”.
Adresîndu-și rugăciunea Dumnezeului atotștiitor, starețul se exprimă în puține cuvinte și nu-și dezvoltă gîndurile. ,,Oamenii își caută propria lor libertate”, cu alte cuvinte o caută în afara lui Dumnezeu, în afara adevăratei vieți, acolo unde e ,,întunericul din afară” al neantului; căci libertatea nu există decît acolo unde nu este moarte și unde se găsește adevărata viață veșnică, adică în Dumnezeu.
,,Tu ești milostiv și le dai harul Duhului Sfînt”. Dumnezeu dă darul Duhului Sfînt, și atunci omul devine liber. ,,Unde e Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Co 3,17). ,,Oricine săvîrșește păcatul este rob păcatului. Iar robul nu rămîne în casă în veac; fiul însă rămîne în veac. Deci dacă Fiul vă va face liberi, veți fi liberi cu adevărat” (In 8, 34-36).
Cunoașterea ,,existențială sau, cum spunea starețul, cunoașterea prin experiența trăită a libertății omenești e extrem de adîncă în rugăciunea născută din har. Starețul era convins din tot sufletul că singura robie adevărată e cea a păcatului, că singura libertate adevărată e învierea în Dumnezeu.
Cîtă vreme omul n-a realizat învierea sa în Hristos, totul în el rămîne deformat de frica morții, deci de robia păcatului (cf. Evr 2,15). Printre cei care n-au cunoscut încă harul învierii lor, numai cei despre care s-a spus: ,,Fericiți cei ce n-au văzut dar au crezut” (In 20, 29) vor putea evita aceste deformări.
Nu găsim nici un termen potrivit ca să definim viața duhovnicească, căci în izvoarele ei, în originea ei veșnică ea este nepătrunsă și propriu-zis indefinibilă și, în același timp, în natura ei este simplă și una. Domeniul ei ar putea primi eventual numele de ,,supraconștient”, dar această denumire nu e suficient de limpede și, pe de altă parte, nu precizează altceva decît relația ce există între conștiința reflexivă și realitatea aflată dincolo de limitele ei.
Dacă trecem de acest domeniu indefinibil la domeniul supus observației noastre și chiar unui anume control din partea noastră, vom vedea că viața duhovnicescă se manifestă în două feluri: ca o stare sau un act duhovnicesc și ca o conștiință dogmatică. Aceste două aspecte într-o oarecare măsură separate în ,,întruparea” lor, adică în expresia lor formală în planul vieții noastre empirice, constituie în ființa lor un întreg unic și indivizibil. Cu alte cuvinte, orice act ascetic, orice stare duhovniceasca e indispensabil legată de o conștiința dogmatică corespunzătoare.