Sfîntul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mîniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mînia întunecă mintea. Așa cum beția întunecă mintea, tot așa și mînia întunecă mintea. Cînd ești gilcevitor, cind ești pornit, nu te mai gîndești la ce ar trebui să te gîndești, ci ai un fel de întunecare de minte. Și face o comparație Sfîntul Ioan Casian spunînd că așa cum dacă îți pui pe ochi o foiță de plumb sau de aur, e tot atîta, că tot nu vezi, tot așa și cînd te mînii și pentru pricini drepte și pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Și soluția lui cînd e vorba despre mînie este aceasta: să nu te mînii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mîniei, la mînie nu mai ajungi. Mînia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări.
Sfîntul Ioan Scărarul, scriind despre mînie în cartea sa numită Scara, zice așa: Să legăm mînia cu lanțurile blîndeții, s-o lovim cu îndelungă-răbdare, s-o aducem în fața minții la judecată și la cercetare și să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună și nerușinată, cine este tatăl tău, cum se numește mama ta, care sînt fiii tăi, cine ți se împotrivește și cine te nimicește cu totul?
Și mînia răspunde: Tatăl meu este îngîmfarea – adică mîndria, de obicei mînia e legată cu mîndria; Sfîntul Marcu Ascetul în scrierea sa „Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune că: „Copacul mîniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mîndriei”; deci totdeauna între mîndrie și mînie este o legătură; bineînțeles că poate să aibă și alte pricini mînia, o să vedem îndată ce mai spune Sfîntul Ioan Scărarul: zice – și mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrînării și alteori patima îmbuibării”.
Trebuie să ne fie rușine cînd sîntem porniți spre mînie. În vremea noastră se folosește o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, și anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mînios, ci, de obicei, se spune că-i nervos. Să știți că cei vechi nu știau de nervozitate, ci știau numai de mînie și de răutate.
MILOSTENIA
Cine nu face milostenie pentru că nu vrea s-o facă, acela nu se poate mîntui.
Este bine să facem cît mai mult și în mod cît mai susținut binele de care sîntem în stare. Nu înseamnă că dacă nu putem face tot ce ni se cere, să renunțăm și la ceea ce putem face, la cele pe care sîntem în stare să le împlinim. În Pateric se spune că i s-a vorbit unui părinte despre o desfrînată care făcea milostenii și cu cît își înmulțea desfrînarea, pe atît adăuga și milostenie. Cuviosul a spus despre acea desfrînată că nu va rămîne pînă în sfîrșit în păcatul ei. Ceva asemănător se poate spune și despre cei ce fac unele fapte bune, dar care n-au ajuns și la puterea de a ierta pe cei care le greșesc. În orice caz, nimeni să nu se bizuie pe ce face, ci să se silească să împlinească și cele cu care este dator. „Pe acestea se cădea să le faceți, iar pe acelea să nu le lăsați.” (Matei 23, 23)
Milostenia călugărului este bunătatea lui și rugăciunea, ca expresie a bunătății lui.
MÎINILE
Zice Domnul Hristos: „Pe bolnavi mîinile-și vor pune și bine le va fi” (în alte traduceri: „și se vor face sănătoși”). E vorba nu de puterea de însănătoșire, pentru că nu mulți au această putere, e vorba de o mîngîiere. Cu mîinile, nu numai înzdrăvenim, nu numai ajutăm; chiar dacă nu înzdrăvenim, ajutăm pe oameni, ajutăm pe bolnavi, îi ajutăm ca să se simtă mai bine „și bine le va fi”. Cu mîinile mîngîiem, mîinile sînt date de Dumnezeu ca să avem noi mîinile lui Dumnezeu!
Am citit cîndva, undeva, o istorisire despre un doctor, un doctor care a fost misionar prin Africa – Albert Schweitzer se numea. Acesta era doctor și africanii se bucurau de ajutorul pe care-l dădea el ca doctor. Într-o împrejurare ca aceasta, cineva a spus: „Tu ai mîinile lui Dumnezeu!”. Ce bine ar fi să avem și noi mîinile lui Dumnezeu, să facem ceva pentru aproapele nostru, să-l mîngîiem, să-l ajutăm, să intervenim cu puterile noastre spre ajutorarea lui! Și atunci am avea mîinile lui Dumnezeu și „pe bolnavi mîinile-și vor pune și bine le va fi”. Chiar dacă nu se vor face sănătoși, va fi un spor de bucurie, va fi un spor de ajutor, va fi un spor de liniște sufletească. (Părintele Teofil Pîrîianu)
