Mini World Cup

N-aș zice că am așteptat înnebunit startul acestui mini Campionat Mondial care se desfășoară, conform tradiției, ca o avanpremieră a adevăratei Cupe Mondiale de la anul, în primul rând pentru că văzusem precedentele două ediții și trăsesem concluzia (logică până la un punct) că e o chestie cumva artificială, forțată, văzută ca o corvoadă tocmai de cei care ar trebui să o onoreze prin prestațiile lor: fotbaliștii înșiși. De ce? Păi, în primul rând pentru că e plasată cum nu se poate mai prost, în toiul ipoteticii vacanțe de care ar trebui să beneficieze și domniile lor, după câte 9-11 luni de muncă grea în majoritatea cazurilor. Sigur că una este munca unui Iniesta sau a unui Pirlo și cu totul alta a unui japonez sau tahitian (oare așa s-o fi spunând corect?, că nici cu ăia din Trinidad – Tobago nu sunt încă lămurit!), veniți din niște campionate pe lângă care cele online sunt de-a dreptul obositoare și îndârjite. Ceea ce m-a surprins însă încă de la primul meci (Brazilia – Japonia) și a continuat cu celelalte două văzute până acum a fost implicarea totală, aproape de sacrificiu, a tuturor fotbaliștilor, de parcă ar fi venit după 2-3 etape de început de sezon. A fost aproape neverosimil să-i văd pe alde Soldado ori Balotelli alergând ca demenții, șutând din orice poziție și, evident, în cele din urmă înscriind. Asta, ca să nu mai vorbesc și despre bijuteria de gol a lui Neymar, proaspătul barcelonez. Concluzia e că acest turneu trebuie urmărit. Poate nu în întregime (nu văd ce m-ar putea face să pierd noaptea și pentru un Tahiti – Nigeria, după o alta în care am văzut Spania – Uruguay), dar în mare parte, măcar așa, de acomodare pentru adevăratul Mondial, cel din 2014, care e evident că se va desfășura la aceleași ore, deci e bine să ne reglăm bioritmul încă de pe acuma. Oricum, la anu’, pe vremea asta, mulți vom fi încercănați…