Mingi mari, mijlocii și mici

Aia mare e clar că e de fotbal, sport în care, dacă tot e să fim în vacanță, ne holbăm la televizor la ceea ce se întâmplă pe alte meleaguri. Și ne enervăm când vedem că Mutu, după 5 meciuri foarte bune, îl face pe al șaselea de toată jena, apoi ne bucurăm când auzim că Lobonț, după 5 ani de făcut mai mult tușa (68 de meciuri în poarta lui Ajax înseamnă cam un an plin, că ăștia joacă vreo 60-70 de meciuri pe an, deci a apărat un an și a lustruit banca în ceilalți patru!) a ieșit în fotbalul mare exact la vârsta optimă, 28 de ani, pentru a face cu adevărat o carieră solidă, la o echipă serioasă din cel mai disputat campionat din lume. Ne mai amuzăm de pățaniile Real-ului (Doamne, ce spectacol!, dar ăștia înscriu tot câte 3 goluri de vis numai după ce se fac de râs vreo 60 de minute, ba mai iau și gol, și abia apoi intră în transă), ne uimește Chealsea care are și ea complexul ei, numit – hă, hă, hă! – Charlton Athletics și ne delectăm cu meciurile din African Nations Cup, unde e spectacol cât încape, artă pentru artă, dar fotbal cu adevărat, niciodată. Și comutăm, stimați telespectatori, pe handbal, sportul ăla cu mingea medie. Unde aidoma lor înșiși în urmă cu mulți ani (vă amintiți „bronzul” câștigat la Moscova, chiar în dauna rușilor la Olimpiada din ’80, când i-am bătut de i-am zăpăcit, dar numai după ce ne-au condus cu nu mai știu câte goluri, parcă nouă?) sau ca fetele, luna trecută, băieții de la Națională ne-au trecut prin toate spaimele imaginabile până i-au bătut pe niște letoni și lituanieni, dintre care ultimii zău că erau mai buni decât noi, dar le-a lipsit exact „elementul” care a „făcut diferența”: Rudi Stănescu, un portar care a apărat 29 (!!!) de mingi în meciul despre care vorbesc. Păi, dacă am avea un Stănescu în poarta Naționalei de fotbal, atunci Campionatele Mondiale s-ar juca numai pentru locul 2! Pe asta și mizez în „dubla” pentru calificarea handbaliștilor la următorul Campionat Mondial: pe imbatabilul Stănescu, cel pe deplin comparabil cu predecesorii săi legendari, Redl și Munteanu. În schimb, restul echipei ridică enorme semne de întrebare în perspectiva calificării. Însuși faptul că Stănescu apără atâtea mingi pe meci arată că apărarea noastră e varză. Cât privește atacul, mă așteptam ca un Pârâianu, de exemplu, la cei treizeci de ani, să nu mai aibă forță, ceea ce e normal. Dar e complet aiurea să rateze, ca pivot, ocazie după ocazie, flancul drept s-a „remarcat” și el printr-o… absență totală, extrema și interul de acolo reușind rarisima performanță de a nu marca nici un gol din cele 26! Mai e mult până departe. În schimb, nu mai e mult la întâlnirea noastră în Cupa Davis, în care, oricât de prost ar juca americanii, tot nu pot să ne bată altfel decât cu 5-0. Ajungând, așadar, la mingea cea mică, de tenis, observ cu îngrijorare că titularii de Cupa Davis au ajuns niște comici vestiți, unul singur, cel mai bătrân, Pavel, reușind să depășească primul tur într-unul din cele 4 turnee la care a participat în 2006. Păcat. Hănescu, Trifu și Sabău sunt de tot hazul, iar Mergea și Tecău au dispărut. Iar speranțe, de unde?