Ca tot muritorul de rând, m-am crucit și eu când am auzit povestea de iubire dintre starețul Mănăstirii Plutonița (din județul Suceava) și o măicuță de la o mănăstire din Ilfov. Fructul dragostei celor doi este un copil, care a fost încredințat pentru creștere unei familii din județul Iași. Zilele trecute, povestea starețului și a măicuței a ieșit la iveală. Dar ce a urmat a fost, în opinia mea, și mai șocant. Patriarhia a dat un comunicat în care spune că bărbatul și femeia în cauză nu au nici o legătură cu Biserica. Starețul recunoaște, însă, că este tatăl copilului, după care este „ascuns” și înlocuit cu un alt călugăr. În primele două articole pe care „Monitorul” le-a publicat pe marginea acestuia subiect, nu am menționat și numele starețului, tocmai pentru că există acel comunicat al Patriarhiei. De abia în al treilea articol am scris numele starețului de la Plutonița, după ce presa centrală îl menționase deja și, mai ales, după ce evidențele au arătat că este vorba despre el. „Evidențele” înseamnă, normal, faptul că el a recunoscut, dar și derularea ulterioară a evenimentelor. Evident, după toate cele întâmplate, starețul va fi caterisit. A încălcat o regulă a vieții monahale, un legământ al călugărilor. Atunci când alegi să-ți trăiești viața la o mănăstire trebuie, conștient, să renunți la cele lumești. Starețul nu a făcut-o.
Spuneam că, pentru mine, ce este mai șocant, este ceea a urmat după aflarea poveștii de iubire dintre stareț și măicuță. Adică atitudinea Patriarhiei. Starețul și măicuța respectivă sunt, până la urmă oameni. Niște oameni care au ales să ducă o viață austeră, mângâiată de apropiere de Dumnezeu. Niște oameni care au făcut legăminte, dar pe care nu le-au respectat. Dar, până la urmă, sunt niște oameni. Iar oamenii, indiferent de poziția sau starea lor, mai greșesc, mai cad în păcat. Nu sunt niște sfinți. Numele sfinților le citim în calendare iar imaginea lor o vedem în biserici și pe icoane, nu pe prima pagină a ziarelor. Și atunci, de ce a mințit Patriarhia? Patriarhia, instituția care conduce Biserica Ortodoxă Română, putea să spună, cinstit, că personajul principal al acestei povești este un stareț, care a greșit grav și, prin urmare, va fi caterisit. O astfel de poziție mi s-ar fi părut, mie personal, una de respect față de Biserică. Eu știu că, atunci când mergi la Biserică, o faci cu sufletul deschis. În Biserică, în Biserica noastră ortodoxă, nu poți minți. Nu că nu ai voie. Nu poți, ca și creștin adevărat, nu poți să minți.
Patriarhia este „purtătorul suprem de cuvânt” al Bisericii. Nu este Biserica. Este, doar, un „purtător de cuvânt”. Pentru mulți credincioși, însă, Patriarhia este identificată cu Biserica. Patriarhia este sfântă. Iar Patriarhia minte. De ce domnilor de la Patriarhie? Religia ortodoxă ne învață să ne recunoaștem greșelile, cu voie sau fără de voie, și să ne căim pentru ele. Un stareț a greșit. Asta e. Nu credeți că, pentru Biserică, era mai bine ca Patriarhia să-i recunoască greșeala și să anunțe caterisirea? Astfel, Patriarhia ar fi avut o poziție corectă, cinstită, creștinească. Acum, însă, a reieșit că Patriarhia a mințit. Pentru unii, din păcate, Biserica a mințit.
