Nu-mi plac – cui îi plac? – mincinoșii. Unii mint natural, așa cum respiră. Minciuna devine un mod de viață, un drog și un întăritor. Pe de altă parte, recunosc, mă încearcă și un soi de admirație față de mincinoșii cu vocație. Minciuna, mai ales cea improvizată, pusă pe tapet la repezeală, trebuie ținută minte. Altfel mâine minți în alt ambalaj minciuna de ieri și te dai de gol. Pentru a fi un mincinos eficient îți trebuie întâi și întâi o memorie a la Seneca cel Bătrân. El se zice că ținea minte, în ordinea în care au fost rostite de cineva, o mie sau zece mii de cuvinte. Nu e cazul meu. Am preferat, în consecință, în marea majoritate a împrejurărilor vieții mele, comoditatea adevărului. Chiar dacă-ți pricinuiește necazuri la început, nu-ți dă dureri de cap mai apoi, obligat la un exercițiu supărător de memorare a tuturor idioțeniilor vândute ca adevăruri. În România se minte al dracului de mult. În viața de zi cu zi a cetățenilor și, de ceva vreme, cu profesionalism și avantaje uriașe, în politică. Voi da exemple din ambele tabere de mincinoși.
Anul trecut, acuzat fiind de amici că rămân un idealist, că fac un muzeu al pietrei în timp ce alții fac afaceri, m-am gândit să valorific niște foste plantații de viță-de-vie moștenite de la bunicul meu, azi mărăcinișuri și pârloagă, crescând o turmă de capre. O capră costă între două milioane de lei vechi și două milioane și jumătate. Am găsit un proprietar care paște de ani de zile, fără să-mi zică mulțumesc, cele 200 de capre ale lui pe moșia mea. A scos la vânzare 50 de animale și eu mă arăt interesat. Îmi cere două milioane pe o capră. Eu îi ofer, spre surprinderea lui, două și jumătate, cu condiția „să fie una și una”. Gata, zice proprietarul, frecându-și palmele. Aleg pentru dumneavoastră tot ce am mai bun. Urma să ne întâlnim, în dimineața următoare, la jumătatea distanței dintre Ceptura, de unde este el, și Sângeru, de unde mă trag eu.
Seara am tocmit doi ciobani, soț și soție, crescători de capre, dar care nu mai au animale, ci doar niște copii mari, fără ocupație, iar sărăcia, în viața și bătătura lor, este cât cuprinde. Am bătut palma pe o sumă lunară, obligațiile mele, ale lor, scrierea unui contract legal, cu dări la stat și toate cele. La șase punct, mâine dimineață, suntem la dumneavoastră și plecăm să luăm în primire caprele. Aștept eu a doua zi, sculat cu noaptea în cap, venirea inimoșilor mei ciobani. S-a făcut șapte, s-a făcut opt. Nimic. Plec la ei acasă. Bat la porți mult. Latră gâjâit un câine în spatele casei. În cele din urmă se arată femeia, cam chiaună. Părea că nu mă știe și se tot freca la ochi. Unde-i Gheorghe? – întreb. E, răspunde într-un târziu, la Ploiești. Păi nu era vorba să ne întâlnim, să luăm caprele? Ce capre, eu nu știu nimic, eu nu mă bag. Am înlemnit. Proprietarul caprelor mă aștepta, venind cu turma șapte kilometri, la Tătaru, pe muchia dealului. După toate semnele, femeia era, matinal, beată iar bărbatu-său zăcea și el pe undeva. Am plecat în trombă la locul de întâlnire cu vânzătorul care era acolo. M-am scuzat cum am putut. După aceea am aflat de la un vecin al lui că în cele 50 de capre, tot ”una și una”, îndesase șchioapele, sterpele, ciurucurile. De unde să inventez alți ciobani? Așa s-a isprăvit, strivită între două minciuni, afacerea mea de crescător de behăitoare.
În politică, minciunile sunt mai puțin savuroase, umoristic, dar au consistențe – financiară și de putere – nebănuite. Șeful statului, de pildă, cu totul lipsit de vocația minciunii fiindcă uită azi ce-a zis ieri, are care va să zică, o memorie de doi bani, ne învrednicește de ani de zile cu un regal de minciuni. Este o rușine să nu mărim pensiile, zice. Mă pun garantul acestei reparații istorice. Tot el înfierează apoi – este un gest ticălos al celor care au mărit pensiile pentru a cumpăra voturi. Păi nu el e cel care a câștigat alegerile și nu el e suspect că a cumpărat voturi? Cearcă de mai pricepe ceva. România nu e în criză, ne ceartă președintele. Criza a fost inventată la televizor de presa tonomată și aservită. Și apoi, tot el – suntem într-o criză profundă și dramatică. Același om, același ton, aceeași mimică grav-convingătoare. E amnezic prezidentul sau, șmecherește, se bazează pe lipsa noastră de ținere de minte? Și, ultimul exemplu, cel care le cuprinde pe toate, minciuna-minciunilor – ”să trăiți bine!” Azi, din gura aceluiași personaj, sună fix pe dos. Trebuie să trăiți prost, să tăiem salarii, să impozităm pensii, să vă duceți acasă, șomeri sau unde veți vedea cu ochii, pentru că altfel FMI-ul nu ne mai dă bani. Păi de ce să ne mai împrumutăm dacă tot facem economii și trăim prost? Ați spus, domnule președinte, în campania electorală, că am ieșit din criză. Eu? În viața mea n-am spus așa ceva. Ați spus că am depășit vârful crizei! Niciodată, rostește cu silabe apăsate șeful statului. Ați fost vreodată la Grivco, la Voiculescu? Eu, nu-mi amintesc! Cu Vântu se zice că v-ați întâlnit în parcare la Balotești, la trei noaptea, înaintea precedentelor alegeri? Eu? Poate Năstase sau Geoană. Ați lovit vreodată un copil, o femeie? Ferească Sfântul! Niciodată. Ați mințit vreodată poporul român? Dacă aș face-o în următoarele cinci minute mi-aș da demisia.
Câte demisii ar fi trebuit să-și dea Traian Băsescu până acum de când minte și iar minte amărâtul popor român? Cine poate să țină o asemenea socoteală?! Mă gândesc că, la scara marii minciuni naționale, ciobanii mei din Prahova și negustorul șmecher de capre sunt niște bieți novici. Minciuna stă sus de tot, cu regele la masă. Abia acolo ea devine artă și pârjol nimicitor pentru turma blegilor creduli.
