Minciuna ca armă în sport

Vă rog să faceți un exercițiu de memorie și să încercați a vă reaminti de ultima dată când ați auzit/văzut un sportiv român realizând o contraperformanță, după care să fi apărut în ziar și la televizor zicând: „Da, am fost de râsul lumii. Așa de prost n-am jucat niciodată. Mi-e rușine și cer scuze tuturor suporterilor pe care i-am dezamăgit”. Sau ceva asemănător, nu neapărat de duritatea nemților care, când au luat-o cu 5-1 la fotbal de la români au scris în ziar: „Suntem idioții Europei!”. Am amintit-o și pe asta, fiindcă la noi și ziariștii se feresc de adevăr ca Satana de tămâie, drept pentru care în loc să scrie că ăla/aia a fost o panaramă, o muhaia, o nenorocire, tot caută și ei să ne amețească cu fel de fel de chestii, cu arbitrajele ostile, cu fusul orar, cu schimbarea de climă, de încălțări, de suprafața de joc, cu conspirația masoneriei ori a lui George Soros, cu alinierea planetelor ori chiar sfârșitul lumii, mă rog, toate bazaconiile. Adevăr însă, vorba poetului, fix canci! Cred că ați ghicit unde bat. Desigur, la Simonica. Aia care nu mai prididește în vacanțele-i interminabile, cu hârjoana cu copii orfani sau nu, unde împarte mingi, jucării, autografe și selfie-uri, aia care în aceleași vacanțe ne tot amenință cu anul care vine și în care grand slamurile sunt ca și adjudecate pe bandă rulantă, sau măcar unul, așa, de sămânță, drept pentru care cică se pregătește cum n-a mai făcut-o vreodată, așa că tranzitoriul loc 4, evident nemeritat, se va transforma fie treptat în 3, 2, 1 ori, mai sigur, direct în locul 1 cât ai clipi sau cât ai da un serviciu-as. Numai că în loc de as face dublă greșeală, apoi încă una, și până să apuce locul 1 se cară acasă din turul 1! După care aflăm, năuciți (cam ca ea pe teren), că ori a fost obosită (după ce, soro!?), ori a durut-o umeruțul, unghiuța, Achiluțul, încheietura, probabil și descheietura! Un comentator american scria ieri, pe site-ul competiției, că Halep are întotdeauna pregătită o explicație. Eu aș zice că o minciună. Chiar ordinară. Și care dacă ei i se pare că e o armă, eu aș zice că-i chiar arma numită bumerang care, se știe, se-nvârte ce se-nvârte, apoi te pocnește tot pe tine în cap.