Încet-încet, cei care au avut de a face cu cenzura trec în controalele Sfântului Petru. Rărindu-se martorii direcți, intră în scenă martorii muți: documentele – mai puțin subiectivism, mai multă exactitate. Întemeindu-se pe elocvența actului arhivat, basarabeanca Liliana Corobca publică o carte ce-și propune să analizeze „cenzura literaturii în regimul comunist din România”. Intitulată „Controlul cărții”, investigația nu se referă, totuși, doar la literatură, ci și la gazetărie, biblioteconomie, istorie, comerțul cu cartea, literatura științifică și tehnică, cenzurarea minorităților, autocenzura, limbajul esopic etc.; în același timp, se întreprind comparații cu „cenzurile surori” din țările potrivit numitului „Lagăr socialist”. Sigur că, de-ar fi avut de a face direct cu atmosfera de tainică și responsabilă încordare ce domnea la Casa Scânteii pe culoarele destinate așa-numitei „Direcții a presei”, autoarea ar fi adăugat cărții plusul de relevanță caracterologică adus de observația nemijlocită: acolo se vorbea numai în șoaptă și se pășea numai pe vârfuri, într-o atmosferă de conclav FBI+KGB.
Cenzorii n-aveau nume de familie, trecea ca o umbră alarmată și bănuitoare tovarășa Mimi, de sub abajururile lămpilor de birou se ițeau capetele tovarășelor Fifi, Pepi, Miți, Cici. Oricum, nu trebuie uitat că cenzorii erau și ei oameni: mai încuiați, mai descuiați, mai curajoși, mai fricoși, mai rău intenționați ori cu disimulate bune intenții, unii cu ulcere cu nișă, alții doar ulcerați în propriul orgoliu de autor nerealizat.
Am cunoscut cenzori idioți și abuzivi, adepți ai devizei „decât să plângă mama mea, mai bine să plângă mama lui”, dar și cenzori luminați. Unii au îngropat, alții au salvat cărți. De nejustificat rămâne în veci de veci însăși ideea de cenzură, pe cât de etern, pe atât de anacronic zăvod în calea gândului slobod. Liliana Corobca observă că, deși se vorbește doar despre Cenzură cu C mare, la noi au funcționat o mulțime de alte cenzuri, la față sau în spatele cortinei.
Este ceea ce remarcam într-o carte din 2009: „în România n-a funcționat o Cenzură, ci șaptezeci și șapte de cenzuri adiacente, subsecvente, colaterale, superpuse, juxtapuse, subînțelese, implicite. Unele cu totul stupide – ceea ce nu le făcea mai puțin periculoase – altele amical-contondente, dar și unele abia bănuite, întrezărite, inaccesibile” (”Printre cărți”, pag. 11).
Basarabeancă de origine și, deci, cunoscătoare a limbii ruse, autoarea întreprinde numeroase comparații cu starea cenzurii în URSS, unde „Glavlit”-ul funcționa încă din 1922. Interesant este că în alte țări, chiar mai „habotnice” decât noi întru ideologie (RDG, Ungaria), n-a existat niciodată un organism de stat similar „Glavlit”-ului sovietic ori DGPT-ului românesc. Ceea ce nu înseamnă că, acolo, ar fi fost tolerată o mai mare libertate a cuvântului – de unde se vede că, într-un stat totalitar, cenzura poate funcționa și fără investire oficială deslușită. Este ceea ce s-a întâmplat la noi începând cu 1977, când, chipurile, cenzura s-a desființat… devenind și mai de nesuportat. Pentru ziare și reviste, atribuțiile reveneau acum redactorului-șef, care, fără umbrela într-un fel ocrotitoare a DGPT, sufla și-n iaurt. În ce privește destinul cărții, „abolirea cenzurii” s-a materializat în aceea că manuscrisele trebuiau trimise spre avizare tot la București, dar de astă dată la Consiliul Culturii. Unde am avut surpriza să le descopăr, pe post de lectori… pe tovarășele Mimi, Fifi, Pepi, Miți. S-a schimbat, dar nu s-a modificat nimic! Sunt consistent comentate în carte și alte două modalități de strictă supraveghere: pre-cenzura și post-cenzura.
Până la viitorul articol, în care vom continua discuția asupra acestei merituoase apariții editoriale (la „Polirom”), profit de prilej pentru a lămuri un misterios episod de post-cenzură. La pag. 301 este reprodus un extras dintr-un referat al CCES în care sunt indicate ca „necorespunzătoare” câteva piese scrise de Teodor Mazilu, Marin Sorescu, D.R. Popescu, Ion Băieșu și Mircea Radu Iacoban. Toate trecuseră de cenzură și se jucau pe diverse scene, iar piesa mea, „Fără cascadori” (spectacol preluat de la Teatrul „Bacovia” din Bacău), figurase de câteva ori în programele TVR. Când, brusc, a fost decisă scoaterea de pe afiș și interdicția televizării. Nimeni nu-mi spunea de ce: piesa era „necorespunzătoare” și atât! M-am dumirit mai târziu: explicațiile deslușite se aflau sub embargoul formulei „să-ți fie rușine la ce te-ai gândit”. În piesă se vorbea despre iresponsabilitatea unui fiu de mare ștab, care omorâse un om într-un accident de circulație. Pe atunci, Europa Liberă anunțase că Nicu Ceaușescu comisese un accident mortal de mașină. N-am știut. Aș putea să mă dau mare disident; de fapt, habar n-am avut!
P.S.
Iertat și iar iertat, Șumudică se dovedește același derbedeu de Ferentari, insultând grobian tribunele. Culmea: un comentator tv consideră că personajul aduce… „plus de farmec” fotbalului românesc!! Puturos farmecul, ridicol gazetarul.