Mimi, Fifi, Pepi, Miți (II)

Am tot citit despre eroica luptă a unor autori cu cenzura. Povești! DGPT nu discuta niciodată cu autorii, ci numai cu directorul sau redactorul-șef al editurii. Care, desigur, erau de partea scriitorului, câtă vreme luaseră decizia publicării manuscrisului. Mai întâi, te întâlneai cu polițistul rău (unul dintre lectorii DGPT), apoi intervenea polițistul bun (cineva din conducerea instituției). Cenzura nu elimina niciodată barem un rânduleț, doar însemna cu creionul pe marginea filei. Polițistul bun avea cu el o radieră și, în funcție de pledoaria editorului, ștergea ori lăsa însemnarea incriminantă. Nici directorul, întors „acasă”, nu tăia din text, „plăcerea” urmând să-i revină autorului.
Unii se avântau să taie sau să modifice, pentru a grăbi apariția cărții, dar, poate, și întâlnirea cu ghișeul casieriei Fondului Literar. Cei scrupuloși nu se dădeau ușor bătuți și protestau trimițând memorii la partid, cenzorul cenzorilor. În funcție de conjunctura momentului, cenzura își menținea obiecțiile ori mai renunța la câte ceva: într-o etapă se putea mai mult, în alta, mai puțin. Când era musai nevoie să se arate că, totuși, în România, există și ceva libertate a scrisului, cărți respinse până atunci de două-trei ori primeau ștampila „în orb”, ca urmare a unei aprobări „de sus” (așa a apărut, la „Junimea”, romanul „Bunavestire” al lui Breban).
De la înființarea DGPT și până în 1977, criteriile în virtutea cărora se judeca un text au evoluat, sinusoidal, de la proletcultism ridicol la o viziune ceva mai evoluată, dar nu numaidecât mai permisivă. Au început să apară și luări de poziție autocritice ale instituției cenzurii, citate în cartea Lilianei Corobca: „S-au făcut multe intervenții nejustificate, unele din necunoașterea problemelor” (referat din 1958); aș, din exces de zel! Cu egală dârzenie erau cenzurați și clasicii! Din poeziile lui Heliade au fost scoase cele cu referiri la „politica expansionistă a rușilor”; volumul de „Opere” al lui Șt. O. Iosif a fost retras din pricina versurilor „Cetatea Albă care / Mărgăritar al nostru / Pierdut prilej al pizmei / și-al luptei între frați”. Din „Scrisorile” lui Ion Ghica s-au eliminat „pasagiile jignitoare la adresa rușilor”. Până și în scrierile lui Creangă s-a umblat cu foarfeca, tăindu-se toate referirile la Basarabia. Să zicem că era vorba despre intervenții dacă nu justificate, barem explicabile, oarecum similare cu acelea operate când textul supus vizei conținea referiri la procedee tehnologice, aparate și instalații ținute secret pentru simplul motiv că erau patente furate din Apus.
Mai în voie zburda subiectivismul cenzorului când se exercita în câmpul literaturii. Faimoasele ștampile pătrate B (bun de imprimat), O (oprit) și BD (bun de difuzat) se aplicau sau nu în funcție inclusiv de utilizarea unor cuvinte hingherite (biserică, Dumnezeu – mergea dacă era scris cu literă mică, suflet, înger, avort, cenzor, ba chiar și… „carne” – se considera aluzie la criza din măcelării!). Cercurile de rebusiști din țară au primit o adresă oficială prin care erau avertizate să nu utilizeze, în careurile de cuvinte încrucișate, nume ale intelectualilor români din exil (urma o lungă listă alfabetică, începută cu Sorin Alexandrescu și încheiată cu Mihai Ursachi).
Într-o piesă a lui Naghiu s-a modificat numele personajului negativ: îl chema, nejust, Petrescu, inacceptabil câtă vreme tot Petrescu era și numele de fată al „tovarășei”! Și sugestiile erotice, chiar neintenționate, erau la fel de strict vămuite. Într-un reportaj al meu s-a cerut modificarea numelui personajului principal. Era vorba despre un pădurar din lunca Prutului, pe care-l chema Ciofu T. Vasile. „ Dacă i se citește numele dintr-o răsuflare?”, mi s-a dat, după insistențe, explicația. Până și inocenții indici alfabetici ale titlurilor din bibliografii erau suspecți, așa că se cereau „remedieri”. Cum să așezi unul după celălalt, chiar dacă alfabetul o impune, titluri precum „Salariul în socialism” de I.N. Cigvințev și „Salariul groazei” de G. Armand? Ori „Începutul răspândirii marxismului” alături de „Începutul sfârșitului” de M. Zaciu? Darămite „Pârjolul” de Cezar Petrescu și M. Bondi, urmat de „Planul de măsuri al CC al PCR”? O altă listă, emanată de astă dată de postcenzură, cerea retragerea din librării a cărților devenite incompatibile cu „Tezele din iulie” (printre autori: Șt. Aug. Doinaș, Emil Manu, Adrian Păunescu). După cum se vede, ștampila „B” nu era valabilă o vecie, „comandamentele” pot varia, exigențele rămân!
Sufocantă, terifiantă, incredibilă, cenzura a fost, câteodată, și învinsă – voi reveni cu alt prilej.