MILUȚĂ, ÎNTR-O CARTE

Acum 65 de ani, „Chirița” lui Miluță cutează un turneu la București, cu nu mai puțin de zece spectacole – toate jucate cu casa închisă. Prima reprezentație din serie, echivalînd cu o premieră, a avut parte de un episod mai puțin obișnuit: jumătate din locurile sălii Savoy (primele rînduri) au fost misterios rezervate. Cui? închipuiți-vă scena: bătaie la casă, cerere de bilete în plus și prima jumătate a sălii încă goală! Și iată că primele locuri încep să fie ocupate: bărbi, chelii, ochelariști – nici mai mult nici mai puțin decît membrii Academiei Române! Onorabilul for a solicitat bilete pentru academicienii veniți in corpore, fapt fără precedent în lunga istorie a teatrului românesc și care, după știința noastră, nici n-avea să se mai întâmple vreodată! „Nemuritorii” băștinași se pare că au ajuns oaspeții lui Miluță Gheorghiu nu numai din dorința de a se amuza la acest adevărat regal teatral, ci și din alte cîteva pricini, mai apropiate de misia academică: să asculte dulcele grai moldovenesc (căruia Academia i-a atribuit doar rol secund în constituirea limbii române literare), să dibuie încărcătura de modernitate tezaurizată în montarea unui vodevil clasic și să afle de la cea mai autorizată sursă explicațiile perenității textului considerat de spiritele rafinate „subțirel și desuet”. Se pare că academicienii au aplaudat cu sîrg, ba au și ovaționat, astfel „ratificînd” la cel mai înalt nivel cu putință „Chirița” lui Alecsandri și Miluță. (Cu alt prilej, în paginile acestei gazete, am arătat motivele pentru care-l consider pe Miluță Gheorghiu, în bună parte, coautor al vodevilului). Întîmplarea istorisită mai sus am desprins-o dintr-o carte acum lansată în librării: „Miluță Gheorghiu – surîzător comediantul trecea”, editată ca supliment al revistei „Teatrul azi” și semnată de prof. univ. Sorina Bălănescu, nimeni alta decît fiica actriței Virginica Bălănescu, care l-a „acompaniat” pe Miluță în numeroase distribuții, inclusiv în „Chirița”. Este evident că autoarea și-a asumat dificila misiune de a-l reînvia pe legendarul actor într-o carte-reconstituire cu sentimentul îndeplinirii unei îndatoriri. Față de Iașul artistic, fată de vulcanicul înaintaș, fată de însăși istoria teatrului românesc. Documentarea este copleșitoare. Comentariile sunt docte atît cât se cuvine, calde și exacte în rest. Se reconstituie astfel cu amănunțime o carieră artistică de mare excepție, traversată de inerente avataruri și luminată de prezența, pas cu pas, a succesului de public și de critică. E-o care scrisă „din înăuntrul” fenomenului și-i menită pe merit să rămînă; nu cred că altcineva, vreodată, ar putea izbuti o astfel de cercetare completă, exhaustivă chiar! Cititorul care-l prețuiește din totdeauna pe Miluță-Chirița va trebui să afle că o astfel de imagine este și parțială, si nedreaptă: portofoliul de roluri interpretate de actorul evocat este mult mai bogat, nu numai cantitativ, ci și prin memorabile întruchipări ale celor mai diverse personaje – de la Farfuridi la caragialeanul Mitică, de la Napoleon Bonaparte la Setilă din „Harap Alb”, de la von Kalb din „Intrigă și iubire”, la Puntilla lui Brecht, de la Mitică Popescu al lui Camil, la Baba Hîrca a lui Millo. (Const. Ciopraga: „secolul trecut a fost al lui Millo, secolul acesta, al lui Miluță”) Avea să rămînă, întîi și-ntîi de toate, Chirița; din păcate, pelicula cinematografică nu ni-l mai arată pe Miluță decît în filme tezist-ratate („Vultur 101″). Greu de priceput de ce ochiul camerei de luat vederi nu s-a oprit niciodată, în plin secol ai tehnicii, asupra nemaipomenitei Chirițoaia ot Bîrzoieni! Ultima Chiriță memorabilă izbutită la Naționalul ieșean am încredințat-o Tamarei Buciuceanu. Din strălucita distribuție de odinioară nu mai rămăsese decît… calul, închiriat de la pompe funebre (obișnuit cu fanfara și cu țipetele de la înmormîntări, nu dădea semne de spaimă în scenă). Spectacolul, cu multe momente emoționante și real succes de public, l-am dedicat, firesc, lui Miluță. După premieră, împreună cu Tamara (al cărui tată mi-a fost profesor la Liceul din Suceava) am așezat o floare, la „Eternitate”, pe mormîntul Chiriței-care-a-fost. Pe piatra căruia scrie: „Așa e lumea, o comedie / Iar noi artiștii care-o jucăm / N-avem dorință, alta mai vie / Decît aplauze să merităm”. În tableta de astăzi, aplaudăm cartea dedicată Chiriței. Adică, lui Miluță.