“Iată roaba Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău.” (Luca 1, 38), i-a spus Măicuța Domnului Îngerului Gavriil și s-a dăruit pe sine cu totul Lui Dumnezeu. Iar în Grădina Ghetsimani, după ce și-a înfrânt firea omenească, Domnul nostru Iisus Hristos se lasă în mâinile soldaților veniți să-L prindă, spunându-le apostolilor care voiesc să lupte: “Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?” (Ioan 18, 11).
Acestea sunt momentele-cheie ale creștinismului, cele două jertfe de sine: cea prin care Măicuța Domnului renunță la viața lumească, dăruindu-și viața unui lucru de necuprins pentru mintea omenească, iar jertfa ei s-a întărit sub profeția dreptului Simeon: “prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 35), și cea prin care Domnul nostru Iisus Hristos se dă pe Sine Însușii pentru noi.
Acestea trebuie să fie modelele creștinilor. Dar astăzi e greu să găsești un om care să te lase să suni de pe telefonul lui… Mai putem vorbi despre milostenie, despre vocația dăruirii?
Câți dintre noi îți mai aduc aminte că Legea lui Moise, cu amendamentele făcute de Apostoli unor obiceiuri lumești, mai e încă valabilă, Domnul Hristos Însuți a spus că nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească (Luca 16, 16-17; Matei 5, 17). “Mai lesne este să treacă cerul și pământul, decât să cadă din Lege un corn de literă”.
Milostenia pe care o practică majoritatea oamenilor de azi e prea lumească, inconsistentă
Legea este vie și în vigoare, iar toți cei care țin de biserica noastră, mireni și preoți, ar trebui să Îi dea Lui Dumnezeu zeciuială din tot ce câștigă, din toate roadele pământului lor și din ce le aduc animalele lor (Deut. Moise 5, 22-29). Noi trebuie să dăm această a zecea parte, dar pentru noi creștinii Legea s-a înăsprit, pentru că noi nu trebuie doar să o dăm, ci să o facem din inimă, fără fățărnicie. Noi trebuie să facem milostenie cu dragoste. Biserica noastră nu insistă asupra zeciuielii, pentru a nu transforma acest obicei într-o fanfaronadă goală de Dumnezeu, dar noi stăm sub semnul Legii și trebuie să o împlinim.
Să ne întoarcem la zeciuială, pentru că milostenia pe care o practică majoritatea oamenilor de azi e prea lumească, inconsistentă. E “milostenia bogatului”: îi dai omului de două sau de trei ori, iar apoi, tracasat de el, îl trimiți “la muncă!”, chiar dacă săracul de el nu are unde o face, iar tu ai citit și generalizat greșit, în rând cu comuniștii, o poruncă dată tesalonicenilor de Sfântul Apostol Pavel („dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” – Ts. II, 3, 10), trecând cu vederea două spuse clare ale Mântuitorului în privința adevăratei munci pe care e dator să o facă omul: “Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești; Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea.” (Luca 10, 38-42) (unde Maria e sora Martei care, în vreme ce Marta trebăluiește s-a așezat la picioarele Mântuitorului), și „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui.” (Matei 6, 25-34)
Săracii au nevoie continuă de ajutor. Dacă le dai o dată sau de două ori nu faci decât să-i amăgești și să te amăgești și pe tine. Iar nădejdea pe care o poți trage de pe urma acestei “milostenii boierești” e să-ți facă și ție Dumnezeu la fel.
A ales calea cea strâmtă, a Domnului nostru Iisus Hristos
Eu știu un om care și-a făcut din milostenie scopul vieții sale: Părintele Gheorghe Loghinoaia de la Bogdănești, lângă Fălticeni. Fără să aibă mai nimic, simplu preot de la țară, Părintele Loghinoaia a reclădit Mănăstirea Bogdănești și a ridicat în coasta ei și un azil pentru bătrâni și nevoiași unde îngrijește de optzeci și șapte de suflete. Optzeci și șapte! Câte protopopiate din România s-au încumetat la așa o lucrare? Părintele Gheorghe și-a ridicat crucea, mare cruce!, cu curaj. Slăbit și cu ochii arzând de la posturi și rugăciuni, Părintele lucrează continuu la Complexul Duhovnicesc de la Bogdănești. Mereu prin curte, în picioare, îndrumând zidarii, primind oaspeți veniți să facă pomeni, căutând soluții la problemele care se ivesc în vârful dealului pe care a ridicat vreo zece clădiri și are o companie de nevoiași de hrănit. Bogdăneștiul e sat bogat, așezat într-o vale mănoasă, cu case mari și oameni credincioși. Părintele Gheorghe putea să-și ducă viața în huzur, fără bătăi de cap. A ales calea cea strâmtă, a Domnului nostru Iisus Hristos. Lucrarea sa crește de la o zi la alta. El poate. Noi de ce să nu putem? (de Marius IANUȘ, http://yanush.wordpress.com/)
