Milostenia trebuie făcută în ascuns

Milă de săraci ai? Să nu-i judeci pe nimeni. De-i poți ajută, ajută-i. Și chiar dacă nu le dai un ban, ai milă de ei. Iar dacă ai, dă. Fă milostenie cu lucrul sau cu cuvântul. Fă tot ce poți. Nu-i da prea mult, ca să nu-ți pară rău. Dar să nu-i judeci niciodată. Parcă eu, dacă le dau, ce, le dau de milă? Le dau ca să scap de ei… Și dacă dai, să fugi cît poți de mândrie. Ei, parcă cine știe ce am făcut! Au fost sfinți care-si dădeau și hainele de pe ei. Eu ce mare lucru am făcut?
Milostenia trebuie făcută în ascuns. Poți umbla și în haine luxoase și să faci milostenie așa încât să nu te știe nimeni. Mai sunt asemenea sfinți și în zilele noastre. Pe Sf. Iacob l-au pus să vândă vin într-o cârciumă, și când venea cineva să cumpere, sfântul îl ruga: „Nu cumpăra așa mult, cumpără mai puțin, că ai acasă copii care te așteaptă…” Iaca așa… Și după 20 de ani, când l-au dezgropat, era cu hainele și cu încălțămintea așa cum l-au îngropat atunci, cu barba și cu părul la fel – l-au și pieptănat. Și nu-l știuse nimeni până atunci… Ai văzut?
Petru Vameșul – era un vameș… om mare era el în vremea aceea. Și așa de nemilostiv era, că de la el nimeni nu vedea nimic. Era bogat, avea slugi multe și în orașul acela nu era altul mai mare ca el. Așa spune cartea… Dar în orașul acela erau și mulți săraci. Și s-au adunat săracii toți, într-o seară, și se lăuda fiecare cu cît a câștigat. „Mă, dar tu cît ai câștigat? Dar tu? Dar tu?…”Și unul zice: „Măi, dar umblând voi prin oraș, de la Petru Vameșul ați căpătat cândva milostenie?” Cela nu, cela nu… NU! „Mă, zice unul mai răsărit, ce-mi dați voi mie ca mâine să vin eu cu milostenie din mâna lui Petru Vameșul?” Ceilalți au râs: „Mă, dar ai să capeți câteva bețe…” Și au pus rămășag. Și acela mai îndrăzneț se duce la poarta lui Petru Vameșul. Petru avea un car pe care îl încărca cu pâine, să se ducă s-o vândă. Cerșetorul, la poartă, „dă-mi” și „dă-mi”. „Măi pleacă de acolo, măi… Măi du-te, am zis!” Acela, „dă-mi” și „dă-mi” – nu se ducea. Se înfurie Petru și căută un băț împrejur – nu găsește. De furie, ia o pâine și poc!, în capul cerșetorului. I-a dat și cu pâinea în cap, săracul. Acela a înhățat pâinea și, pe fugă – drept la ceilalți, care-l așteptau: „Uite, mă, am căpătat… din mâna lui, mă… din mâna lui Petru Vameșul”. Și-uite așa, a câștigat rămășagul. Ca să vezi – i-a dat Petru cu pâinea în cap… Dar n-a luat seamă că pâinea aceea o să-i ajute cândva tare mult.
– Dintr-o pâine, atât de milostiv a devenit, că s-a vândut și pe dânsul…
În seara aceea s-a îmbolnăvit Petru Vameșul – dar s-a îmbolnăvit de moarte. Și n-a mai știut nimic, în boala lui… Ceilalți ziceau că a murit. Dar el s-a aflat înaintea Dreptului Judecător. Și a poruncit Judecătorul îngerilor să-l lege pe Petru și să-l arunce în gheenă, că-i tare păcătos. Dar îngerul de la botez a venit degrabă, plângând, cu pâinea: „Doamne, nu-l osândi, uite că și ăsta a făcut milostenie!” Și S-a milostivit Dumnezeu și i-a spus: „Mergi, sărace Petre, și adaugă la pâinea ta” – adică să dea mai mult, să se înmulțească. Și s-a trezit Petru din boala aceea de moarte și a înțeles că, va să zică, pâinea aceea l-a scăpat de la moarte și de la iad. Și a zis așa: „Să nu mor până ce nu voi fi și eu sărac”. Și a doua zi a prins a împărți la săraci, la slugile pe care le avea – le-a dat tot, tot, și le-a lăsat să se ducă. Și a rămas cu o singură slugă, căreia i-a spus așa: „Îți dau tot ce mi-a mai rămas, toată datoria pe care trebuia să ți-o dau, dar mâine să mă duci tu pe mine în oraș și să mă vinzi ca rob, iar prețul pe care îl iei pe mine să-l dai la săraci”. „Cum, stăpâne, să te vând?!” „Dacă nu mă vinzi tu pe mine, te vând eu pe tine.” Și, de frică, sluga l-a vândut. În târg. Că atunci se vindeau oamenii, mai ales creștinii, că erau credincioși, și erau mai buni decât păgânii. Și cît a luat pe dânsul, a dat la săraci. Iaca așa… Dintr-o pâine, atât de milostiv a devenit, că s-a vândut și pe dânsul. L-au luat turcii și l-au dus acolo, în Turcia, unde a căzut slugă la un boier. Și l-a întrebat boierul: „Ce știi tu să faci?” „Grădinărie, stăpâne.” Și l-a pus grădinar. Trei ani de zile a lucrat la grădină, în țară străină. Din atâta slavă câtă a avut și din atâta avere, a rămas slugă la grădina turcului. Și lucra cu credință, nu așa… Odată, când aducea el din grădină legume pentru masă, s-au întâmplat la masa turcului doi negustori din orașul lui. Și s-au uitat negustorii unul la altul, și l-au cunoscut: „Mă, ăsta-i Petru Vameșul!” „Ba nu-i el, seamănă cu el…” „Ba el e, măi, Petru e…” L-au cunoscut. Însă Petru a simțit că de el vorbesc și a fugit din casă pe furiș. Turcul acela avea un portar surd și mut, iar când Petru a ajuns la poartă, a strigat la acel portar: „Deschide poarta!” „O deschid, stăpâne!” – a vorbit mutul… Și Șa venit portarul care fusese surd și mut și a spus: „Stăpâne, acela care avea grijă de grădină a plecat”. Iaca așa… Ai văzut? Dintr-o pâine… A dat-o de ciudă. Dar darul lui Dumnezeu, măcar că dai de ciudă, sau oricum dai, te aduce la cunoștința adevărului.
Desigur că cei care au soț, familie, copii trebuie întâi să-și împace casa, familia, copiii, și pe urmă să facă milostenie. Acela care face milostenie cu alții, străini, iar copiii și-i lasă să flămânzească și să tremure de frig, acela nu face milostenie pentru Dumnezeu, ci pentru slava omenească. Ca să zică lumea: „Mă, dar milostiv este acesta! Uite, a dat tot, a vândut tot…” Întâi casa să ți-o îngrijești, familia s-o întreții, și apoi te ocupi și de alții. Așa spun canoanele, așa spune cartea…