Milostenia și știința întrajutorării

A dărui, o știm cu toții, e poruncă. Astăzi însă a devenit modă. Toată lumea donează. La vreme de inundații, la alegeri, fie ele și pentru cel mai amărât post de primar într-o comună uitată de lume. Milostenia s-a instituționalizat. Așa cum frumos șade oricărui stat, există cel puțin o instituție socială care se îngrijește, măcar la nivel legislativ, de cele trebuincioase nevoiașilor.
La urma urmei, drepturile omului, apoi constituțiile au grijă să stipuleze „dreptul la o viață decentă”. Însă toate acestea se orânduiesc cel mai des doar în documentele semnate de către politicieni. Așadar, unde eșuează milostenia în secolul cuceririi „cerurilor”?
Instituționalizarea milei a eșuat
În Marea Britanie, caritatea este o realitate. Dezvoltată de prințesa Diana, a prins avânt. Astăzi nu există stradă fără cel puțin două magazine de caritate. Majoritatea au drept scop colectarea de fonduri pentru populația săracă a continentului african. Așadar, se strâng mii de lire pentru femeile abuzate din Africa, pentru copiii care n-au acces nici măcar la o picătură de apă, pentru educație și pentru agricultură. Scopurile sunt la fel de variate ca și nevoile populației. Mi s-a întâmplat să cumpăr produse până și în numele copiilor din satele sărace ale României.
În universitățile britanice se studiază știința întrajutorării. Am învățat la Kings College vreme de un an cum să creez strategii de ajutorare în caz de dezastru natural. Inundații, foamete, cutremure sau alte hazarduri create, așa cum și lumea academică recunoaște, de cele mai multe ori, tot de către omenire. Am întors statistici pe toate părțile pentru a înțelege cum funcționează instituțiile guvernamentale și private, dar și mentalitatea celor aflați în suferință. Anual, statul britanic și Banca Mondială cheltuiesc sute de mii de lire pentru proiecte de cercetare în această știință a întrajutorării. Cercetători care mi-au fost profesori se dedică trup și suflet într-o
colaborare la nivel mondial. Dar undeva, totuși, tot acest efort eșuează. Cu toate proiectele, cu atât de multe strategii, în lumea de sud – așa cum sunt numite continentele indian și african în zona academică – suferința este la ea acasă. Ce-i lipsește unei omeniri atât de avansate, care a umplut cerul cu sateliți de comunicare, să hrănească miile de copii africani sau pakistanezi care mor zilnic? Cum de pământul care ne va oferi în curând bio-energia pentru mașini a sărăcit în hrana pentru sufletele rânduite de Domnul acestei lumi? De ce nu reușește omenirea, cu toate departamentele sociale, nu puține la număr, să aline suferințele și nici măcar să împiedice împânzirea plăgii sărăciei? E adevărat că totul stă în voința politică, însă realitatea demonstrează că, măcar la nivel demonstrativ, se încearcă, mai mult sau mai puțin, în funcție de spațiul geografic în care locuim. Altceva lipsește!
Ioan, omul milei
Prin secolul al VI-lea trăit în Alexandria un om care reușea singur ceea ce fac astăzi aceste instituții ale statului modern. Un simplu om, care, departe de a avea deprinse științele academice ale întrajutorării sau mecanisme politice, a putut salva mii de suflete atunci când o parte din teritoriul egiptean a fost cuprins de foamete. Nu degeaba numelui său i s-a alăturat cuvântul „sfânt”. Descriind setea de milostenie a Sfântului Ioan, părintele Arsenie Papacioc imagina într-o conferință un dialog între patriarhul Alexandriei și Dumnezeu: „Hai, Doamne, să vedem care e mai milostiv, Tu sau eu?” Și, într-adevăr, toată viața acest ierarh a dăruit. A oferit la un moment dat toată averea patriarhiei sale populației năpăstuite a Alexandriei. A creat un sistem de ajutorare continuă a tuturor săracilor din cetate. Șapte mii cinci sute la număr. A trimis corăbii cu grâu pe rând populației Ierusalimului și celei a Britaniei, atunci când s-au aflat în pericol de foamete. Și, pe măsura dăruirii, primea de la Domnul însutit. Se spune că făceau corăbiile de grâu coadă pentru a intra în portul Alexandriei, spre a fi trimise mai departe celor care aveau nevoie de ele.
A avea milă în lumea de azi
Sfântul Ioan alesese calea milosteniei și, folosindu-se de puterea pe care i-o oferea funcția, dar și de credința sa, reușea să împlinească cele pentru care trudesc astăzi zeci de creiere și mii de mâini. Și n-a fost singurul. Calendarul ortodox e plin de milostivi, unii mai vestiți ca alții – Sfântul Nicolae, Sfântul Vasile cel Mare, Spiridon, Mina-, și lista ar putea continua la nesfârșit. Ce lipsește totuși instituțiilor statale pentru a împlini lipsurile materiale ale omenirii? Deși sună moralizator și idealist, lipsește Dumnezeu. Facem zilnic planuri fără a-L mai include pe Cel care pe toate le poate împlini. Oricât de filosofic ar suna, am înlocuit milostenia cu știința întrajutorării, ajungând să dăm fără a da. E adevărat că suntem neputincioși, că nu vom reuși să-i mulțumim pe toți, că omenirea e de câțiva ani într-o criză financiară ce se adâncește pe zi ce trece. Se încearcă la modul cel mai real crearea de pârghii pentru a nu intra într-un colaps total. Însă toate fără rost dacă nu vom învăța cu toții, până la ultimul politician, funcționar sau bătrân din cel mai izolat cotlon al lumii, că neputința noastră stă în necredință. Degeaba ajutăm și muncim dacă nu plecăm genunchii și cugetul în fața lui Hristos. Veți gândi poate că e frumos să vorbim despre toate astea, dar trăim într-o lume modernă, în care lucrurile nu mai stau precum tocmai le-am descris. Însă cea mai mare pildă de milostenie a veacurilor pe care le trăim e poate părintele Paisie Aghioritul. Acest om, extrem de sărac, dăruia tot ce avea – puloverul de lână de pe el și papucii din picioare, însă mai presus de toate, pe sine însuși. Nu de multe ori, cei care l-au cunoscut povestesc cum părintele zicea: „Azi nu beau nici apă, căci frații mei din Africa însetează”. Poate atunci când vom învăța să-i vedem pe cei suferinzi ca frați, și nu doar asistați, vom reuși să învingem din suferințele acestei lumi.
Milostenia în numele lui Dumnezeu
Continuând tradiția sfinților, Biserica Ortodoxă Română și-a creat propriile instituții ale milei. Aziluri, cantine sociale, orfelinate, case pentru mamele singure și chiar spitale. Deși numeroase, ca centre ce aparțin instituției Bisericii, au devenit puține, în umbra sărăciei ce bântuie România. Despre aceste organisme se scrie puțin în presa laică, pentru că aceia care trudesc pentru împlinirea milei nu mai au timp de vorbe. Uneori mai apare un articol răzleț sau un reportaj pe la televizor având ca subiect pe părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, pentru ca mai apoi să curgă nenumărate critici despre ceea ce nu face Biserica Ortodoxă. Însă înainte de a arunca cu piatra, uităm că acel ceva nu trebuie făcut de o instituție, ci de către fiecare dintre noi. Și dacă o zi în an am posti pentru frații noștri mai săraci, fie ei în Africa sau vreun cotlon al României, Dumnezeu și-ar găsi poate omul prin care să trimită „corăbiile cu grâne”, ca-n vremurile Sfântului Ioan cel Milostiv. (Ziarul Lumina)