Nasol e când ai de-a face cu oameni care nu își mai aduc aminte de unde au plecat, dar și mai nasol e când tu însuți ești cel care le-o amintește. Așa te trezești cu dușmani suplimentari. În lumea largă, miliardari rotunzi la buget se laudă cu zilele din tinerețe când vindeau bomboane agricole pe stadioanele din Chicago sau lustruiau pantofi la New York.
La noi, nu există milionari în euro care să fie mândri de trecutul lor de simpli muritori. Dimpotrivă, acești inși se rușinează de trecuta lor sărăcie, dorind parcă să dea impresia că ei s-au născut cu milioanele rânduite în teancuri frumoase lângă pătuțul lor de bebeluș, cu guvernantă nemțoaică sau în cel mai rău caz franțuzoaică și cu landouri marca Mercedes la scară.
Am cunoscut un fost mare șef de gazetă, de soiul ăsta. În studenție, omul cosea pantaloni în camera sa de cămin, dar se înțelege că era departe de talentul unui Hugo Boss, hainele croite de el fiind din soiul celor cu care se sperie și rațele din ogradă, când vrei să le dai grăunțele pentru cină. I-am amintit cândva de vremurile romantice ale croitoriei sale estudiantine, dar am rămas cu povestea în aer, fiindcă simțeam că mă va ucide, dacă aș fi continuat. Îi era rușine de sărăcia în care trăise.
La fel i-am amintit, nu demult, unui ins rotund miliardarizat de perioada când vindea chiloței cu inimioare prin căminele studențești, insistând pe faptul că n-am înțeles niciodată ce caută o inimă pe un chiloțel. Ăsta s-a înroșit încă de la primele mele cuvinte și m-a tras de cămașă doar ca să aibă o bază pentru a mă împinge în lături, boțindu-mi-o groaznic.
Privindu-l cum dispare în mașina sa mult prea strălucitoare pentru drumurile noastre dărăpănate, drogat de gazele de eșapament împroșcate pe țeavă, m-am gândit că seamănă cu Michael Jackson, cel care într-o zi, sătul de pielea sa neagră, și-a confecționat și a îmbrăcat o nouă piele, deschisă la culoare. O piele nouă purta și miliardarul meu.
