Scena din fața Prefecturii mi-a făcut pur și simplu milă: vreo două-trei sute de ceferiști protestau împotriva (probabil) disponibilizărilor de la calea ferată. Purtau uniformele albastre de care nu voiau să se despartă și suflau cu nădejde în fluierele cu care, până nu de mult, dădeau plecarea trenurilor.
N-am găsit, în besacteaua cu sentimente, nimic mai potrivit decât mila – poate fiindcă-s fiu de ceferist și am copilărit printre locomotive și vagoane. În vremea aceea, ceferiștii încă mai erau considerați a doua armată a țării – în primul rând datorită disciplinei și seriozității în profesie. Cei care lucrau la CFR erau rânduiți printre oamenii de nădejde ai târgului, iar dacă mai purtau și șapcă roșie, precum taică-meu, impiegat de mișcare, se includeau fără doar și poate între notabilitățile urbei.
Iată-i acum, în uniformele lor ponosite de prea lungă purtare (funcționarilor de la Consilii li se dau, periodic, bani pentru înnoirea garderobei; feroviarii au primit vreodată?), fluierând… a pagubă, fiindcă nici o prefectură, oricât ar vrea, n-are cum să întoarcă timpul înapoi și să redea căilor ferate române prestigiul, utilitatea și importanța de odinioară… Eram acolo cu un prieten cam acru de felul lui, defetist și panicard. De la el am auzit cugetări de tipul „până la urmă, toate revoluțiile ilustrează zicerea «ridică-te tu, ca să mă așez eu »”, ori „partidele nu-s altceva decât societăți pe acțiuni camuflate” ș.m.a. Simțindu-mi oarece emoție, a considerat că-i cazul să intervină, brutal cum îi e felul: „Să nu-ți fie milă! Calea ferată a rămas cea mai neperformantă întreprindere românească, trenurile merg cu viteza medie a birjelor, garniturile sunt răpănoase, nașii își căptușesc buzunarul…”
Numai că fluierașii din fața Prefecturii nu erau altceva decât bieți urmași ai acarului Păun, prea puțin ori deloc vinovați că s-a ajuns unde s-a ajuns, că rețeaua feroviară este cronic subfinanțată, că, atunci când erau ceva bani, i-a sfeterisit al de Nicolaiciuc, iar când, la vreme de criză, nu-s, bugetul Ministerului e generos doar cu înțepenitele autostrăzi. Și că, mai ales, mărfurile mici și mijlocii ocolesc de mult drumul de fier: avem-n-avem șosele, camioanele au luat fața CFR-ului. Ar fi, însă, și destule alte pricini pentru care recurgerea la milă nu se justifică.
Dacă Cioran spunea cu asprime „Mila este forma patologică a cunoașterii intuitive”, părintele Justin Pârvu o vede cu totul altfel: „Mila este latura cea mai frumoasă a dragostei, mila este dragostea activă și nu contemplativă.” S-ar părea că are destulă dreptate, fie și pentru faptul că englezii aduc până în pragul sinonimiei „mila” cu bunătatea, dragostea, bunăvoința, compasiunea, dar și cu mizeria (wretchedness), sărăcia, jalea. Cheia rămânând, desigur, raportul dintre activ și contemplativ. Există credința potrivit căreia mila nici n-ar fi un sentiment omenesc: ea a fost insuflată (și nu inspirată) de Creator: „Mila nu poate fi obținută prin educație, ea este un caracter pe care omul îl obține prin nașterea lui”. Nu puțini sunt cei care disting o conotație negativă a milei („nu pot simți milă pentru un om pe care îl respect” – teză cu care nu-s deloc de acord!), precum și o motivație ce include anume culpabilitate: „vina de a fi mai răsfățați de soartă decât ei”. Pentru ca La Rochefoucauld să vadă și o utilitate practică, egoistă, a milei: „Ajutăm pe alții pentru ca ei să ne ajute în împrejurări asemănătoare.” Dacă mai adăugăm și vecinătatea de sensuri cu empatia, ce presupune identificarea afectivă cu subiectul milei, complicăm în exces chestiunea, lăsându-i pe ceferiști să tot fluiere în van la Prefectură. Mult mai simplu este să ne întoarcem la proverbe și zicători, fiindcă înțelepciunea din bătrâni poate fi mai productivă decât deslușirile etajate din dicționare.
Românul spune: „Cine râvnește la milă, moare flămând.” Iar cei ce tot plâng de milă „țărișoarei” pentru mizeria din ea, ar face mai bine să pună mâna pe mătură și să-și grijească barem colțișorul în care răsuflă. Nu văd, însă, ce le-ar rămâne de făcut ceferiștilor disponibilizați, cărora mila noastră nu le folosește și nici nu-i onorează. Să-și ia viața de la capăt? Ușor de zis!
