La împlinirea unui an de la pierderea mamei sale, poetul Mihai Sultana Vicol a scos de sub tipar, la editura suceveană Lidana, un volum de poezii dedicat memoriei celei care i-a dat viață.
„Într-o zi de iunie / Din calendarul inimii mamei / N-a rămas decât un strigăt / Care aleargă în urma țărânii”
Cartea, cu titlul „Pragul plâns”, închinată „cu durere și lacrimi, memoriei mamei mele, Sultana”, adună între copertele sale 45 de suspine versificate care, așa cum scrie într-o scurtă „Postfață” Constantin Hrehor, sunt „emisii libere – care nu au nevoie de stil, nici de cenzură – pe o temă universală omniprezentă – Durerea”.
„În Pragul plâns – spune preotul scriitor de la Grănicești – Mihai Sultana Vicol aprinde făclii pe creștetul fiecărui cuvânt”.
Catrenul cu care se deschide volumul fiului îndurerat marchează momentul: „Într-o zi de iunie / Din calendarul inimii mamei / N-a rămas decât un strigăt / Care aleargă în urma țărânii”.
„Mama – spune fiul poet într-un alt suspin versificat – era izvorul / Din care beau munții / Singurul meu cer / Ea mi-l cuprindea cu brațele /Aripile păsărilor / Țineau loc de fereastră / Și eu priveam prin ele zborul”.
„Un gol, un întuneric fără seamă / Îmi scurmă pieptul în casa cu pragul plâns”
Poemul „Pragul plâns”, care a dat titlul volumului, circumscrie universul surpat al despărțirii definitive: „La ușa casei bat și mama nu-i / Să-mi mai deschidă ușa, mâna să i-o sărut / Pustiită-i casa de absența ei / Nici umbra-i nu-mi mai ține de urât / Oglinda în care chipul / Și-l privea lumina și-a pierdut-o / S-a frânt lumina revederii / De când vrăjitul trandafir s-a ofilit / Un gol, un întuneric fără seamă / Îmi scurmă pieptul în casa cu pragul plâns”.
Totul s-a schimbat după această pierdere: „Nimic n-a mai rămas / din vremea de-odinioară / Numai pietrele sunt stârnite / de întunericul din ele”.
„Mă simt – spune poetul – ca ochiul casei / neînchis; / am oasele așezate ca niște grinzi / în odaia la care aud / cum țipă semințele / stinse de buzele aspre / ale mormântului mamei”.
„Inima e numai freamăt și mă dor / Lacomii ochi ai plânsului târziu”
Într-o „Scrisoare mamei (I)”, Mihai Sutana Vicol (care a înveșnicit numele mamei sale în identitatea lui de poet) încearcă să-și găsească reperele zdruncinate: „Astăzi, singur ca un plop stingher / Îmi pierd vremea într-un nord de țară /Fără rost prin lume zămislesc iluzii…/… Îmi văd vremurile de-odinioară / Într-o casă veche fără bucuria mamei…/… Inima e numai freamăt și mă dor / Lacomii ochi ai plânsului târziu”.
„Pribeagul fermecător – scrie Constantin Hrehor despre autorul volumului – revoltatul cu inimă de prunc – gardă în gardă cu Moise, Mahomed și Iisus – rarisim poet al Iubirii în acest nou mileniu al mascaradelor și măscăricilor, boem ascet, nu al tavernelor fumigene și alcoolizate unde se țes și se rostesc orgolii și deșertăciuni de nici un ban, rostuit și prețuit de Cezar Ivănescu, Grigore Vieru și Adrian Păunescu, în textele însumate întru amintirea Celei evocate și invocate, dincolo de ofranda recunoscătoare, Mihai Sultana Vicol dă glas unui recurs la etică, spre valori întru care ființăm și ne eternizăm”.
