Socotesc că dragostea de Dumnezeu, unită cu dragostea de patrie și de aproapele, cu deplina cinstire a valorilor noastre, a eroilor care s-au jertfit pentru apărarea și întregirea ei, sunt virtuți ce trebuie să stea profund înscrise în ființa și conștiința fiecăruia dintre noi. Ele trebuie sădite în noi din fragedă pruncie prin repetate exerciții spirituale. Un asemenea exercițiu spiritual este și „ Serbarea de la Putna – 150. Continuitatea unui ideal” organizată anul acesta de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.
Cununa sărbătorii din vara anului 1871 a fost prezența la Putna a ,,deplinului culturii noastre – Mihai Eminescu“. De aceea a vorbi și a scrie încă, încă și încă o dată despre Eminescu, este exprimarea și trăirea sublimă a unui pur și personal exercițiu spiritual.
Prin strămoșii, moșii și părinții săi, Mihai Eminescu se considera bucovinean. În manuscrisul 2263 a rămas notat de mâna poetului: „Eu sunt născut în Bucovina, tată-meu e bucovinean”. Lucrul acesta arată într-un fel atașamentul său față de „vesela grădină”, de care îl legau anii de școală de la Cernăuți. Frații mai mari învățaseră acolo, iar Gheorghe Eminovici, tatăl, îi vizita, așa că încă de acasă, viitorul poet știa ceva despre capitala Bucovinei de care îl vor lega și colegii și prietenii, învățătorii și profesorii, orașul și împrejurimile lui etc.
Bucovina a însemnat și întâia formare intelectuală a poetului. Prin lectura Lepturariului rumânesc al lui Aron Pumnul, a cărților de mitologie și istorie, precum și a celor de literatură populară, culegerile lui Anton Pann și Vasile Alecsandri etc. , a cărților și revistelor din biblioteca gimnaziului și a lui Aron Pumnul, el și-a lărgit orizontul cunoștințelor.
Ca elev, Mihai Eminescu îi scria în 1863 lui Vasile Bumbac la Costâna-Suceava: „ (…) îți mulțumesc din suflet pentru găzduire și cele IV caiete.’ Acolo e toată Bokovina. Ele sunt hrana mea de toate zilele”.
Toată viața poetul s-a simțit legat de pământul Bucovinei, prin istoria lui, prin monumentele istorice, prin oamenii de seamă, ca și prin cei anonimi, cu un cuvânt, prin trecutul zbuciumat al acestei provincii smulsă de austrieci din trupul Moldovei în 1775.
Bucovina e prezentă în poezia și publicistica sa:
N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ți romantic, munții in lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.
Poezia La Bucovina, acest cântec de slavă, e mai mult decât un tribut de recunoștință, mai mult decât un simplu atașament, Bucovina e pământul binecuvântat, unde poetul și-a descoperit vocația poetică și și-a dobândit conștiința propriei sale misiuni: … ca să cânt în lume, sună un emistih al poezie!
Aici, ursitorile – „geniile rele” – i-au zămislit viitorul! La această vârstă a primei tinereți, petrecută în Bucovina, Mihai Eminescu și-a dat seama că sentimentele colective trebuiau cântate și el însuși a căutat pe toate căile și prin toate mijloacele să-și sporească simțirea poetică prin rezonanța dată de viața obștească a poporului. „Dumnezeul geniului — scria el la 16 ani – m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”.
În fragmentele autobiografice din romanul Geniu pustiu, afirmă că poetul trebuie să fie un cântăreț, un rapsod al aspirațiilor obștii, făcând singur mărturisirea că ar vrea să se împărtășească din viața cea largă a neamului, să trăiască „în mijlocul poporului plin de locul entuziasmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspirațiune, preot durerilor și bucuriilor, bardul lor”.
Legăturile cu Bucovina și, în general, cu Țara de Sus a Moldovei au fost directe: Cernăuțiul, momentul Putnei și mai apoi vizitele la Suceava și Cernăuți ori în alte locuri. Bucovina se bucură din partea poetului de aprecieri entuziaste. El a subliniat că „un popor este o unitate psihologică dată, un subiect cu o conștiință de sine unitară, oricât de împărțit ar fi din punct de vedere statal. Această conștiință de sine își are conținutul său spiritual: limba, literatura, obiceiurile, religia”, scriind cu competență despre Bucovina pagini pline de căldură sufletească: despre istoria ei, despre oamenii și frământările lor, despre locul și rolul ei în spațiul românesc. Ea e pentru dânsul „partea cea mai veche și mai frumoasă a țării noastre” ; „raiul Moldovei” ; „țara presărată cu biserici și mănăstiri, zidite de luminații domni ai Moldovei”; la 1775, prin Bucovina – scria el – „Moldova pierde vatra așezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat Țara de Jos, mormintele domnilor, vechea sa capitală, Mitropolia sa veche. Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pământul lor cel mai scump (…)”.
În viziunea și concepția lui Mihai Eminescu, Bucovina e ,,cea mai frumoasă parte a Moldovei” ; ,,bucata de pământ, unde zac oasele domnilor noștri de la Dragoș Voievod până la Petru Rareș (…)”; „stupul matern ai Moldovei întregi”; ,,vatra strămoșească, începătura domniei și neamului moldovenesc și în care doarme cenușa lui Alexandru cel Bun, legiuitorul și părintele țării, și a lui Ștefan Vodă, pavăza creștinătății întregi (…)”. Bucovina e „pământul nostru cel mai scump (…)”; „obârșia Moldovei” ; „Căci acolo ( în Bucovina – insista poetul – > e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui mitropolit care în rang și în neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaștele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoș, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru, întemeietorul de legi, acolo Ștefan, zidul de apărare al creștinătății”.
Bucovina e „pământul cel mai înfloritor”; „pământ sfânt, a cărui apărare ne-au costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligența noastră trecută, toate mișcările cele mai sfinte ale inimii noastre”. Ea rămâne — spune poetul—: „…frumoasă Bucovină, Diadem din stema lui Ștefan”.
Tot poetul mai menționa că „alături cu domneasca cetate a Sucevii, înfloreau, înlăuntrul aceluiași stat, republicele Vrancii, Câmpulungului și Sorocii…”; Bucovina are ținuturi „dotate de natură și de oameni cu cele mai bogate daruri, (cu) cele mai frumoase podoabe…”, exprimându-și astfel dragostea și admirația față de aceste locuri.
Cele scrise de Mihai Eminescu despre Bucovina sunt în consonanță cu relatările istoricilor noștri de dinainte și de după dânsul. Bucovina „este cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu Câmpulungul, vechea republică română, cu Suceava, capitala domnilor eroi, cu ce/e mai renumite și bogate mănăstiri, cu Putna, păstrătoarea oaselor lui Ștefan cel Mare și a dinastiei Dragoșizilor (…) Când virtutea strămoșilor noștri va reînvia între noi, ne va reveni și dulcea Bucovină; căci minciuna, corupțiunea și răpirea niciodată nu pot constitui un drept; căci cauzele ce/e drepte, întocmai ca și dreptatea lui Dumnezeu, nu pier niciodată” (M. Kogălniceanu); Bucovina e „partea cea mai frumoasă, grădina Moldovei” (A. D. Xenopol); ea adăpostește ,,toată bogăția mănăstirilor strălucitoare, de artă, și monumentele vechilor domni și boieri” (N. lorga); „Bucovina a fost și a rămas o țară românească, atât prin tradițiile ei istorice, cât și prin caracterul ei etnografic” (Ion I. Nistor) ; pentru ca Dimitrie Onciul să încheie inspirat : „Nicăieri pe tot cuprinsul românesc nu se află, pe un spațiu atât de mic, atâta bogăție de istorie românească, atâtea amintiri scumpe ale trecutului nostru. Bucovina este țara clasică a trecutului românesc propriu-zis”.
În creația poetică eminesciană și în publicistica sa, spațiul Bucovinei — „din Boian la Vatra – Dornii” – ocupă un loc deosebit de însemnat, ceea ce ne-a determinat și pe noi să-l relevăm în rândurile de față. Căci peste timp, mesajul poetului e actual și azi: „Dacă fiii tăi ar ii fost uniți totdeauna, atunci și pământul tău strămoșesc rămânea unul și nedespărțit”.
Pr. dr. Ilie RUSU
