Migrează bronzul!

Un mic scandal cultural dospește la Iași după ce edilii au amplasat în Copou bustul lui Octavian Goga. Nu în parc, pe aleea scriitorilor, ci undeva, mai retras… dar gestul s-a observat repede și tot repede au țâșnit protestele, nemilos sintetizate de deputatul Alexandru Muraru, reprezentantul Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei: „Octavian Goga a fost un antisemit virulent, are o lungă istorie de personaj politic înveninat de ură, xenofobie, a fost un prohitlerist notoriu, un stâlp al politicilor antisemite, parte a Holocaustului. A condus și a fondat partide care aveau ca principală temă antisemitismul și eliminarea evreilor. Ca premier, Goga a implementat pachetul de legi antisemite de la Nürenberg, care a retras protecția statului pentru aproximativ un sfert de milion de evrei, lăsându-i pradă persecuțiilor și exterminării.”
Ceea ce nu poate fi contestat și rămâne cât se poate de regretabil (dacă ne mai gândim și la Veturia Goga, spioana lui Hitler…) – după cum la fel de adevărat este că scriitorul de la Ciucea și Rășinari este considerat, mai ales în Ardeal, „poet al neamului”, că opera lui rezistă și, la 140 de ani de la naștere, statura sa literară ar merita un semn de recunoaștere dincoace de Carpați. Dublat poate (că tot se află lumea în plină pandemie de „political correctness”) de vreo inscripție avertizoare. S-a aflat însă altă soluție: bustul va fi mutat undeva… nu se precizează unde, oricum, mai… la dos. Ceea ce se încadrează perfect în fenomenul ieșean al migrației statuilor – între altele, semn și al nestatorniciei edilitare, dar și al unei nesiguranțe în stabilirea și funcționarea scării valorilor.
Mii și mii de ieșeni trec zilnic prin preajma monumentelor urbei. Le onorează cel mult cu o privire fugară – dacă nici asta nu-i prea mult spus. Statuile-s ca teii: participă la constituirea peisajului stradal, însă reprezintă accente mai ales pentru călătorii sosiți în „orașul de pe cele șapte coline” (care șapte, c-am numărat 11 numai pe o latură!). Altfel, ne-am obișnuit într-atât cu ele, încât aproape nu le mai percepem prezența. Și cine să mai știe că statuile Iașiului… au călătorit într-o continuă migrație bizară și neliniștită, proprie capitalei moldave? Ce poate părea mai definitiv în geografia unui oraș decât cutare personaj în bronz nemurit pe soclu? Și totuși, fie politicalele, fie nehodina edililor au tot strămutat statuile că nu mai știi… care și pe unde a umblat!
Monumentul lui Gh. Asachi, din fața școlii cu același nume de pe bulevardul Șt. cel Mare, a fost dezvelit, inițial, în față la Trei Ierarhi. Puțină lume știe că, la baza soclului, se află (acum) cripta în care odihnesc osemintele „primului învățător din Moldova” și ale soției sale, Elena Asachi. Statuia, dăltuită în marmură albă de excelentul meseriaș Ion Georgescu (1890), a fost mutată după numai 6 ani în fața clădirii noului Teatru Național. N-a avut liniște nici acolo: în 1905 a trebuit să cedeze locul monumentului Alecsandri, așa că… iarăși a pornit la drum, împinsă pe drugi rotunzi de stejar. I s-a ales noul amplasament în fața Școlii Asachi, unde nu-i pusă decât parțial în valoare din pricina gardului ce-o desparte de bulevard. Cine (și cum?) să mai vadă cele două basoreliefuri laterale?
Nici Eminescu, urcat pe soclu, n-a avut parte de tihnă. Eram student în anul I când, într-o noapte, statuia datorată lui Schmidt-Faur (un bucureștean de origine cehă) a-nceput să coboare iavaș-iavaș Copoul, atârnată dizgrațios de brațul unei macarale. Ca să fi fost amplasată în fața Universității, a trebuit mutat în prealabil monumentul lui A.D. Xenopol (care a poposit, pentru scurt timp, în fața Hotelului „Continental”). După așezarea lui Eminescu în fericitul ax de perspectivă al Copoului, Xenopol s-a întors de unde plecase. Și bustul lui Eminescu din grădina Copou a călătorit câțiva zeci de metri, pentru a ajunge – sper, definitiv – sub coroana teiului sfânt.
Piațeta din fața Hotelului „Continental” a cunoscut o adevărată vânzoleală… a statuilor: înaintea lui Xenopol, pe un soclu imens, mai înalt decât cel al lui Cuza, trona aici, nemurit în bronz, fostul primar Mârzescu (legionarii i-au topit măreața statuie). În timpul războiului, acolo a fost amplasată o vreme statuia lui Vasile Lupu, adusă silnic de la Bălți. Remarcabila creație a lui Oscar Han s-a întors în Basarabia imediat ce ne-a „eliberat” Armata Roșie. Tot legionarii au trimis la furnal bustul lui I.G. Duca, iar comuniștii, la rându-le, au topit statuia lui Maiorescu (preschimbată în clanțe și scrumiere destinate uzului Universității), pentru ca, în 1951, să demoleze cu târnăcoapele Monumentul Unirii (1924). A trebuit refăcut și amplasat, desigur… în alt loc. Ciudat: românii n-au parte de tihnă nici când ajung în bronz, pe soclu!
Ca să nu uit: pe unde s-o mai fi aflând bustul lui Traian Chelariu, cândva în fața Universității sucevene?