Migrația – fenomen social. Diaspora ortodoxă

Anul 2021 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial al pastorației românilor din afara României. Și nu întâmplător! O componentă foarte importantă a evoluției și dinamicii populației în secolul al XX-lea și al XXI-lea, dar, mai ales, în perioada post decembristă, pe lângă natalitate și mortalitate, este migrația. Ea reprezintă deplasarea unui număr de oameni între societăți și în interiorul acestora sau dincolo de granițele simbolice sau politice, spre noi comunități și arii rezidențiale. Migrația este un proces social care a influențat și influențează profund societatea românească contemporană, milioane de cetățeni români trăind personal acest fenomen. Este tot mai evident faptul că umanitatea a intrat într-o nouă epocă a migrațiilor[1].
Deși aparent, fenomenul migrației poate fi privit la nivelul unui act individual, ca o simplă decizie pe care o persoană o ia în legătură cu locul de muncă sau de domiciliu dorit, în această decizie fiind implicate determinări multiple, asociate cu starea socio-cultural-economică a localităților, a familiei, a parohiei, a persoanei în cauză și a societății în general. Datorită acestor conexiuni multiple în care este implicată, migrația poate fi considerată un fenomen social total.
Din punct de vedere religios, termenul de diaspora desemnează un concept biblic bine cunoscut, cu referire la diaspora iudaică din antichitate. În Noul Testament se face referire la o așa numită diasporă a primilor creștini: „Deci au zis iudeii, între ei: unde are să se ducă Acesta, ca noi să nu-L găsim? Nu cumva va merge la cei împrăștiați printre elini și va învăța pe elini?” (Ioan 7, 35); „Iacov, robul lui Dumnezeu și al Domnului Iisus Hristos, celor douăsprezece seminții, care sunt în împrăștiere, salutare!” (Iacov 1, 1); „Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăștiați printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia și în Bitinia” (1 Petru 1, 1)[2]. În zilele noastre, diaspora nu mai poate fi analizată doar ca o categorie istorică referitoare la migranții care își părăseau țara de origine pentru a se refugia din motive politice, economice sau religioase într-o altă țară. Termenul de diaspora a dobândit o accepțiune mai largă, în contextul globalizării, al mobilității transnaționale și al expansiunii noilor tehnologii de comunicare. Diaspora definește mai degrabă comunități și indivizi care se află pentru o perioadă de timp într-o țară de destinație, practică unul sau mai multe tipuri de mobilitate (profesională, economică, culturală, religioasă etc.), își creează în țara respectivă rețele și afilieri, însă, în același timp, nu sunt deconectați de țara de origine[3].
Migrația în Europa a românilor a reprezentat nu doar șansa lor de a-și îmbunătăți nivelul de trai și de a avea acces la cultura și civilizația vest-europeană, ci și „îmbogățirea Uniunii Europene cu cultura și spiritualitatea românească și, în mod particular, cu valorile ei religioase”[4]. În acest sens, Preafericitul Patriarh Teoctist sublinia: „Reafirmăm cu tărie necesitatea valorilor noastre creștine românești tradiționale, astfel încât să dăm posibilitatea Europei să vadă în noi, românii, pe păstrătorii unui tezaur de spiritualitate, pe care avem datoria să-l împărtășim și altora”[5].
În strânsă legătură cu sinodalitatea Bisericii este Diaspora ortodoxă, care, deja din anul 1976, apărea între punctele prioritare ale agendei de lucru a conferințelor panortodoxe și asupra căreia Sinodul din Creta, în contextul emigrării masive a credincioșilor ortodocși în țări neortodoxe, a căutat o soluție.
Noțiunea „diaspora ortodoxă” se referă la comunitățile de credincioși ortodocși care sunt organizate în afara limitelor teritoriale tradiționale ale Bisericii de origine, însă privește și comunitățile credincioșilor convertiți la ortodoxie în țările neortodoxe: Canada, Statele Unite ale Americii, America latină, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie și Irlanda, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg, Austria, Italia și Malta, Elveția, Germania, Spania și Portugalia. Principiul „unității în diversitate” din Biserica Ortodoxă permite o dinamică permanentă și în domeniul organizării administrative și teritoriale a Bisericii, în interiorul sau exteriorul limitelor teritoriale naționale. Comunitățile bisericești ale diasporei, din punct de vedere spiritual și canonic, sunt considerate o continuare a Bisericilor autocefale naționale dincolo de limitele geografice ale acestora.
În articolul următor vom vorbi despre primele comunități parohiale ortodoxe pe teritoriul Italiei.
[1] Anghel R. , Horvath – Coord I. , Sociologia Migrației. Teorii și studii de caz românești, Ed. Polirom, Iași, 2009, p. 14 apud Croitoru F. S. , Diaspora românească – realitate proeminentă și provocare misionară, în revista „Altarul reîntregirii”, Alba Iulia, Supliment 1/2015, p. 183
[2] Meyendorff J. , Vision of Unity, SVS Press, New York, 1987, p. 139
[3] Beciu C. , Diaspora și experiența transnațională. Practice de mediatizare în presa românească în Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XXIII, București, 2012, nr. 1-2, p. 50
[4] Necula N. D. , Cultul divin public ortodox, factor de stabilitate în viața credincioșilor în Gabor A. , Mureșan (coord.) R. P. , Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, București, Edit. Universității din București, 2006, p. 21
[5] Mesajul Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist la Forumul Național U. E. 2007, 14 februarie 2003, în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 308-309/2003, p. 5 apud Munteanu I. N. , Migrarea satului românesc în Europa Occidentală, în revista „Altarul reîntregirii”, Alba Iulia, nr. 2, 2019, p. 104
(Protosinghel Justinian Săvescu, sursa: http://www.arhiepiscopiasucevei.ro)