Suntem peste patru milioane de români plecați din țară, mai ales în Occident, majoritatea adulților fiind din categoriile de vârstă activă. Evident, acest lucru are un impact negativ asupra economiei românești și nu numai asupra ei. Dacă adăugăm la pierderile de populație și declinul demografic continuu, situația devine sumbră de-a dreptul. Există rapoarte de specialitate care consideră că, în 2050, populația României va fi de doar 14,5 milioane de locuitori. Între efectele negative ale emigrației se regăsește și numărul mare de familii afectate de divorț sau în care copiii nu s-au putut bucura de prezența constantă a unuia sau a ambilor părinți. Iar instabilitatea din familii înseamnă o societate mai vulnerabilă. Sigur, se poate vorbi și despre unele efecte pozitive. Spre exemplu, conform unui studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie (IRES), din 2006 până în 2015, românii din afara granițelor au trimis în țară aproximativ 52 de miliarde de euro. Ca să aveți un termen de comparație, investițiile străine din aceeași perioadă au fost de 41 miliarde de euro. Dincolo însă de beneficiile pe care le-am putea identifica, emigrația este mai degrabă o tragedie pentru neamul nostru. Cu puține excepții, majoritatea celor care au plecat „afară” au fost nevoiți să facă acest pas din motive economice sau, pur și simplu, din dorința de a avea un trai decent, într-o țară mai civilizată.
Din câte știu, e un fapt fără precedent în istoria României acest exod masiv. Și nu sunt deloc semne că românii din afara granițelor s-ar întoarce curând acasă, dimpotrivă. Creștinește vorbind, noi avem nădejde că nimic nu se întâmplă fără un rost. Că, respectând libertatea omului, Dumnezeu îngăduie uneori chiar și tragedii la scară națională. Dar că toate pot avea un sens pozitiv, că toate se pot converti în repere din istoria mântuirii. De aceea este legitim să ne întrebăm, din perspectivă creștină: „Poate fi ceva bun în această poveste care dă semne că va continua încă foarte mulți ani de zile? Ce poate face Biserica pentru românii din diaspora? Este migrația o binecuvântare sau un blestem?”.
Teologic vorbind, orice necaz sau încercare (ispită) este o șansă de a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Sunt numeroși cei care dau mărturie că abia atunci când au ajuns să trăiască printre străini au (re)descoperit pe Hristos Domnul și Biserica Lui. Pentru toți acești ortodocși s-au înființat și funcționează în prezent, în Europa Occidentală, peste 700 de parohii românești. A fost un efort impresionat depus de Biserica Ortodoxă Română, de a asigura credincioșilor din diaspora preoți și lăcașuri de cult. Și încă mai este nevoie de mulți preoți și de multe biserici pentru acele comunități nevoite să străbată distanțe foarte mari, până să ajungă la o parohie ortodoxă românească. Este suficient acest lucru? Categoric, nu. Cu tot efortul remarcabil, dacă ne mărginim doar la această lucrare, nu vom putea spune decât: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10). Dar ce am mai putea face? De ce nu ar fi suficient să purtăm de grijă doar de credincioșii noștri?
După Învierea Sa, Mântuitorul a lăsat un îndemn tuturor celor ce-și asumă statutul de ucenici ai Săi: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15). Spre deosebire de ortodocșii greci sau ruși, cei din spațiul românesc nu prea pot spune că au împlinit și această exigență evanghelică. Cu siguranță, nici contextul nu a fost favorabil unei astfel de lucrări. Vicisitudinile istoriei ne-au adus în situația de a fi mulțumiți cu faptul că nu ne-am pierdut dreapta credință. Dar cred că a venit vremea să lepădăm paradigma supraviețuirii și să ne deschidem spre a primi în inimă această chemare a lui Dumnezeu. Să înțelegem că am ajuns în Occident nu doar pentru a cere ceva, ci și pentru a oferi. Recunoscători țărilor care ne găzduiesc și ne oferă un loc de muncă și un trai civilizat, oferim și noi un dar: pe Hristos Domnul. Nu e vorba de a face prozelitism sau de a intra în sfera polemicilor confesionale, ci doar de a da mărturie vie despre dragostea lui Dumnezeu, mai ales acolo unde ateismul, consumismul, adicțiile, lipsa de sens, diferitele maladii spirituale fac numeroase victime.
Concret, ce s-ar putea face? Ar fi nevoie de o largă sfătuire în Biserică, între cler și credincioși, spre a identifica, în lumina Duhului Sfânt, imperativele misionare ale momentului istoric în care ne aflăm – unul fără precedent pentru Ortodoxia românească. Între deciziile ce s-ar lua apoi, nu cred că poate lipsi aceea de a se sluji, chiar preponderent, și în limba poporului care ne găzduiește. Știu că există o dorință a multor români ca măcar la biserică să se simtă ca în țară, dorind ca slujbele să se săvârșească exclusiv în limba română. Acest lucru a fost de înțeles în perioada în care cei mai mulți se amăgeau cu gândul că situația e una temporară, că se vor întoarce curând în România. Lucrurile s-au așezat deja pe un făgaș și a deveni rigizi în acest aspect ar însemna nu numai să dovedim lipsă de respect pentru limba ce se vorbește în țara care ne-a devenit, de acum, casă, ci și că subordonăm, în felul acesta, credința ortodoxă limbii române. Prin botez, am primit cetățenie cerească și suntem creștini ortodocși, înainte de a fi români. Și nu putem avea pretenția ca, pentru a cunoaște frumusețea mântuitoare a Ortodoxiei, străinul să trebuiască să ne învețe limba, decât cu riscul de a aluneca în zona ereziei filetiste. Dacă rămânem cantonați în această mentalitate, practic ne asemănăm creștinilor iudaizanți, care cereau celor convertiți dintre păgâni să respecte anumite precepte ale Legii date prin Moise, între care tăierea împrejur. Dar dincolo de aceste aspecte dogmatice și misionare, dovedim nerealism și nu anticipăm vremurile care vor veni, insistând mai mult pe ideea de neam, decât pe cea de conștiință ortodoxă. Deja în acest moment, cei mai mulți dintre copiii născuți în diaspora vorbesc mai bine limba poporului adoptiv decât româna. Istoria ne învață că, în cel mult două generații, urmașilor noștri le va veni greu să mai înțeleagă slujbele din Biserică, iar asta îi va îndepărta, cu siguranță, de Dumnezeu.
Sunt multe deciziile de care ar fi nevoie pentru ca prezența noastră în Occident să aducă roade bine plăcute lui Dumnezeu. Repet, dacă vom pica în capcana de a stărui într-un continuu efort de supraviețuire și conservare, vom pierde. Dacă vom fi deschiși și ofensivi, în sensul evanghelic al cuvântului, și urmașii noștri se vor regăsi în Biserică, și alții vor descoperi în Ortodoxie corabia capabilă să-i salveze în aceste vremuri potrivnice credinței în Dumnezeu și să-i scoată la limanul veșniciei. Nu am putea spune, în concluzie, că migrația este o binecuvântare pentru poporul român, dar nici că este un blestem. Este o mare durere, da. Dar este o împrejurare istorică ce poate fi convertită de ortodocșii românii din diaspora într-o șansă nu doar de a lucra la propria mântuire, ci și de a-L (re)aduce pe Dumnezeu acolo de unde El Însuși este acum exilat.
Pr. Constantin Sturzu






