Miezul din cununa sfinților – Nașterea Maicii Domnului

Sfântă, Sfântă, Sfântă/ ca o lacrimă plăpândă/ vino dulce adiere/ peste greul trup de miere// Sfântă Maică și Fecioară/ ruga ta caldă coboară/ peste lumea asta rece/ peste verbul care trece//.
Într-o lume a amintirilor, fiecare om își poate imagina doar cum i-a fost propria naștere. De nașterea mamelor nici nu mai pomenim. Și, totuși, există o naștere a Nașterii. În fiecare an, la 8 septembrie, după ce au trecut doar șapte zile de la începutul Anului bisericesc, prăznuim Nașterea Maicii Domnului.
Orice cunună, cât am căuta, nu are început și sfârșit, dar, dacă tot ne este dată neliniștea căutărilor, vom descoperi că are miez. În cununa sfinților de peste an, Nașterea Maicii Domnului este miezul. Un miez dulce, adevărat și, mai ales, bisericesc.
Nașterea Maicii Domnului este miezul dulce al existenței noastre, deoarece este Nașterea Bucuriei. Acum se înnoiește tot neamul omenesc și amărăciunea Evei în bucurie se preschimbă. De la durerea nașterii de copii transmisă Evei până la plinătatea harului începută de Pururea Fecioara Maria este cale de o sărbătoare dulce. Toată făptura zidită și nezidită se ospătează din această sărbătoare, din acest miez fără de margini. Ziditorul, înomenindu-Se, ridică făptura la starea sfințeniei. Ce dulceață poate fi mai mare decât acest fapt: Cuvântul lui Dumnezeu Ziditorul S-a unit cu firea oamenilor și, prin aceasta, cu toată zidirea. Nașterea Maicii Domnului este miezul dulce al sărbătorilor bisericești deoarece înseamnă nu doar dezlegarea neputințelor omenești, cât mai ales dezlegarea darurilor dumnezeiești.
Nașterea Maicii Domnului este miezul adevărat al sărbătorilor noastre, deoarece ușa prin care dobândim întoarcerea la Tatăl – Începătorul luminii, acum se deschide. Acum este începutul mântuirii lumii. Nașterea fiind începutul, nu moartea este sfârșitul, ci Învierea. Oricine nu mărturisește pe Sfânta Fecioară ca Născătoare de Dumnezeu, afară de Dumnezeu este – iată adevărul rostit întâia oară de Sfântul Grigorie Teologul.
Pârgă a frământării veacurilor, Maica Domnului, născută acum, deschide o Carte nouă în istoria mântuirii, carte în care va scrie Însuși Mântuitorul, prin condeiul Duhului Sfânt. Ușa prin care intră Lumina în lume devine izvorul adevărat al vieții.
Nașterea Maicii Domnului este miezul bisericesc al sărbătorilor Sfinților deoarece devine fundamentul eclezial întru comuniune și relație. Istoria căderii se oprește pentru o clipă, clipă în care pentru umanitate începe istoria Nașterii. Nădejdea, Bucuria, Iertarea și Împăcarea devin elemente cardinale ale vieții bisericești. Prin naștere devenim copărtași cu sfinții. Fără naștere greu se poate construi o relație, mult mai greu se poate ajunge în comuniune, adică în Sărbătoare. Astăzi, oamenii sunt cei care nasc copii, călugării sunt cei care nasc sfinți, sfinții sunt cei care nasc sărbători.
Nașterea Maicii Domnului este Nașterea Mamei. Când spui mamă recunoști că ești născut. Deși nimeni nu-și amintește cum a fost la naștere, bine este să nu-ți uiți mama. Trăind într-o lume de nașteri, nașterea Mamei este Nașterea Nașterii.
Nașterea Maicii Domnului este arvuna pe care umanitatea o plătește mântuirii. Fără această Naștere, Cuvântul Însuși n-ar fi apărut, noi nu ne-am fi înțeles și lumea nu s-ar fi putut ruga: Peste verbul care trece/ peste greul trup de miere/ peste lumea asta rece/ vino dulce adiere//. Ruga ta caldă coboară/ ca o lacrimă plăpândă/ Sfântă Maică și Fecioară/ Sfântă, Sfântă, Sfântă//. Amin.
(pr. Sever Negrescu)