Mielul turbat

A turbat mielul! Primul ministru al Australiei, Kevin Rudd, a rostit un discurs care încă face valuri, fiind catalogat de unii ca expresie a intoleranței agresive și de alții (adică, de „ceilalți”) drept o luare de atitudine realistă, logică și necesară.
Dl Rudd are o înfățișare de bunic bonom și împăciuitor; într-un fel, liniile blânde ale facies-ului său se asortează cu politica pașnică a țării-continent, din totdeauna primitoare, generoasă și tolerantă când e vorba despre egalitatea de tratament oferită (și asigurată) naționalităților conlocuitoare (structura populației: 92% europeni, 7% asiatici, 1% aborigeni ș.a.; fiecare al doilea australian din șapte este născut în altă țară).
Dar să urmărim discursul primului ministru, a cărui țintă pare a fi noii veniți de origine arabă: „Imigranții și nu australienii trebuie să se adapteze. Asta e, vă convine sau nu (…) Această cultură s-a creat în peste două secole de zbateri, încercări și victorii ale unor milioane de bărbați și femei în căutarea libertății. Vorbim mai cu seamă engleza, nu spaniola, araba, chineza, japoneza, rusa sau orice altă limbă. În consecință, dacă doriți să fiți parte a acestei societăți, învățați-i limba! Dacă Dumnezeul nostru este o ofensă pentru voi, vă sugerăm să considerați altă parte a lumii ca fiind casa voastră, întrucât acest Dumnezeu este parte a culturii noastre.
Vom accepta condițiile voastre, fără să întrebăm de ce; tot ce vă cerem este să le acceptați pe ale noastre și să trăiți cu noi în armonie și bucurie pașnică. Aceasta este patria noastră, pământul nostru și stilul nostru de viață. Vă vom permite orice oportunitate pentru a vă bucura de toate acestea. Dar dacă nu veți înceta de a vă mai plânge, văieta și îngrozi de steagul nostru, de onoarea noastră, de crezul nostru creștin, de stilul nostru de viață, vă recomandăm cu căldură să profitați de o altă mare libertate australiană: libertatea de a pleca. Dacă nu sunteți fericiți aici, atunci plecați. Nu v-am obligat noi să fiți aici. Așadar, acceptați țara pe care voi ați dorit-o!”
Rostit în România, un astfel de discurs ar fi fost taxat imediat ca intolerant, xenofob, antieuropean și, desigur, naționalist. Motiv pentru care ne întoarcem la definiții, spre a căuta să înțelegem virtuțile și limitele toleranței. Voltaire o consideră „atribut al umanității”, în tradiția kantiană ar reprezenta „răul cel mai mic”, Chesterton o vede, nu tocmai entuziast, ca „o virtute a omului fără convingeri”, pentru ca J. Liebmann să pună punctul pe i: „toleranța este efectul pozitiv și cordial de a înțelege credințele, ritualurile și obiceiurile altora, fără a le împărtăși sau accepta.” Numai că – observă Karl Popper – „toleranța nelimitată va duce la dispariția toleranței.” Dintr-o altă definiție: „toleranța reprezintă capacitatea de a recunoaște și a respecta convingerile și practicile altora.”
Ia să vedem cum ar trebui s-o traducă în viață cei 603 locuitori ai orășelului Utrera (Sevilla), acuzați de anumite ONG-uri că au cerut Primăriei să expulzeze grupul de romi români aciuat la marginea localității, deoarece „întrețin relații sexuale în stradă, aruncă gunoaiele în spații publice, participă la confruntări și își fac nevoile la porți.” Un bun samaritean european ar trebui, întâi de toate, „să respecte convingerile și practicile altora” – adică, defecația la gard, cotonogeli în stradă, gunoaie până-n cer și sex în văzul lumii! De unde se vede câtă dreptate are Popper când spune că „dacă acordăm toleranță nelimitată, dacă nu suntem dispuși să apărăm o societate tolerantă de atacurile intoleranților, atunci desigur că toleranții vor fi distruși, și toleranța, odată cu ei.”