Fiindcă suntem în iunie, iar autorul „Micului prinț”; Antoine de Saint-Exupéry, s-a născut tot în iunie, mi-a făcut plăcere să recitesc această carte venită de pe altă planetă.
Unul din lucrurile pe care nu i le pot ierta profesoarei de franceză din școală e că mi l-a impus pe gingașul Prințișor în clasele mici, chiar minuscule. Am înțeles ceva atunci, din toată povestea lui? Nici vorbă. Vedeam că gingașul personagiu e aterizat de undeva din spațiul intergalactic și socoteam că părinții lui îl caută în disperare, publicându-i fotografia prin ziarele din cosmos, la rubrica „Persoane dispărute”.
Nu, cu „Micul prinț” n-ai ce face în copilărie, când candoarea e subînțeleasă. „Micul prinț” trebuie, din contra, consumat oscior cu oscior la maturitate, când oamenii tind să devină mult prea serioși, în propriul lor detriment.
Și cred că această minunată carte poate fi interpretată și așa: ca un pamflet poetic, împotriva celor loviți de greaua dambla a seriozității. Ce crimă e că „toți oamenii au fost mai întâi copii, dar puțini dintre ei își mai aduc aminte”! Paginile lui Antoine de Saint-Exupéry își fac o sfântă datorie din a le aduce aminte adulților de unde au plecat. E dureros că unui om mare nu-i poți vorbi „nici de șerpi boa, nici de păduri virgine, nici de stele.” Ca să te faci înțeles de un om mare, trebuie să te cobori la nivelul lui și să-i trăncănești „de bridge, de golf, de politică și cravate.”
S-ar corecta oare marii infractori – hoți, tâlhari, violatori, ucigași – dacă în detenție ar fi siliți să miroasă florile și să privească la stele? Eu spun că da. La fel cum cred că lumea ar fi mai bună dacă soții, la divorț, s-ar preocupa nu de partajarea averii materiale agonisite împreună, ci de împărțirea corectă a apusurilor de soare și a răsăriturilor de lună admirate umăr la umăr.
În dimineața zilei de 31 iulie 1944, Antoine de Saint-Exupéry a plecat cu avionul în misiune și nu s-a mai întors. Se spune că a căzut în mare, dar eu cred, dimpotrivă, că s-a pierdut în cer, și că poate fi găsit oricând pe o planetă mărunțică, așezat pe un vulcan cât un taburet, ascultându-l vrăjit pe prietenul său, Micul Prinț. La picioarele lor, un cățel doarme pașnic, dar dacă ne reglăm mai bine telescopul, vedem că-i de fapt o vulpe domesticită.
Dacă fiecare om ar citi această cărticică – la maturitate, nu la timpul copilăriei – sunt convins că viața pe Pământ ar deveni, măcar în parte, suportabilă.
