„Mai întâi de toate, doresc ca micile mele rândulețe…” – pe vremuri funcționau formule-tip, nu se cuvenea să începi scrisoarea abrupt, trecând de la bun început la „cestiune” („tată, trimite-mi bani!!”).
Genul epistolar (de fapt, specia) a furnizat, mai ales în sec. XVII și XVIII, nu numai prețioase informații documentare privind istoria culturală a umanității, ci și literatură propriu-zisă. Călinescu semnala în alcătuirea misivei o mulțime de procedee de sorginte literară: portrete, pamflete, metafore, aforisme, în vreme ce unele prestații epistolare excedau condiția speciei, întrupându-se în memorialistică (Montesquieu, Rousseau), roman (Richardson), memorialistică (Ion Ghica), ori chiar lirică propriu-zisă („Scrisorile” lui Eminescu). Proprie veacului XVIII, spunea G. Lanson, era „în afara plăcerii de a discuta, o alta mai mare – aceea de a scrie”. Imposibil de aflat acum la aceiași parametri, când nu mai scrii liniștit și netulburat la gura sobei, cu nădejdea că, peste o lună-două, telegarii poștei îți vor aduce epistola de răspuns.
Azi dăm bip-uri, trimitem e-mail-uri, intrăm pe twitter, urmează wave și, se spune, scrierea pe hârtie chiar o să dispară complet, „era poștei electronice” urmând să se încheie curând, deoarece se naște „comunicarea de flux”. Ei bine, taman când scrisoarea clasică își dă duhul, apar tot mai multe culegeri, dacă nu chiar de literatură epistolară, oricum de interes cultural, unele revelatoare și întru totul prețioase prin amănuntul inedit capabil să modifice conturele validate ale unor vechi imagini sepia. Mă-ntreb ce se va alege din acest prielnic izvor de informație în veacul ce va să vină, câtă vreme de
e-mail-uri nu se îngrijește nimeni să fie tezaurizate și catalogate în fonduri documentare.
Cum, periodic, facem curățenie în computer, azvârlind în neant „vechiturile”, ulterioara funcție revelatorie a scrisorii e-n grea cumpănă. Ori, cine știe, însăși comunicarea scrisă fi-va inutilă, câtă vreme gândurile ni s-or citi automat, spre a fi apoi ordonate în fișierele „pe probleme” ale serviciilor specializate. Până atunci, câtă vreme au mai rămas scrisori de recitit cu ochii și înțelegerea altui veac, să le facem publice, acordându-le implicit statutul de ultimi mohicani ai comunicării inter-umane începută cu răbojuri și focuri pe dealuri.
Bogăția de apariții editoriale nu îngăduie decât sumare semnalări, însoțite de regretul imposibilității (spațiul!) adăstării mai temeinice asupra acestor semnale târzii venite dintr-o lume care nu mai este. Iată, în vol. I al cărții „Omagiu prof. Ioan Scurtu!” (Iași, 2010) putem afla, din scrisorile trimise în 1928 de la Balcic de Principesa Ileana, fratelui său Carol al II-lea, care a fost atitudinea familiei față de impardonabilele „rătăciri” regale: „Carol, eu nu te judec ca om, dar văd, cu toate acestea, greșeala ce ai făcut-o față de legile și convențiile societății, fără de care s-ar dărâma totul (…) nu ai avut curajul să fii Prinț, asta nu are scuză (…) să te duci să-ți faci patria de râs e oribil…” Aproximativ din același pătrar de veac datează scrisorile din Basarabia trimise mareșalului Ion Antonescu.
Le-a descoperit Al. Moraru (am mai scris despre cercetările acestui harnic documentarist în arhivele basarabene) și-s pline de interes, mai ales cele expediate de Gh. Alexianu și gen. Gh. Voiculescu, foști guvernatori ai Transnistriei și Basarabiei. Din păcate, textul facsimilat se citește greu; ar fi fost utilă și transcripția tipografică. Un consistent volum, de aproape 700 pagini, a apărut la „Junimea” ieșeană: „Mihai Costăchescu – corespondență”. Fost inspector școlar al județului Iași, apoi inspector general în minister, Costăchescu, membru coresp. al Academiei, a întreținut o lungă și revelatoare corespondență cu personalități de talia lui C.C. Giurescu, C. Gane, Artur Gorovei, G.T. Kirileanu, Simion Mehedinți ș.m.a. Ai senzația că privești printr-o fereastră proaspăt deschisă către lumea intelectualității moldave mai întâi uimită, apoi terifiată de apariția unor monstruozități de calibrul „Istoriei românilor” schilodită de M. Roller. În fine, să menționăm apariția volumașului „Scrisori de la Vasile Pavelcu – istoria unui doctorat”. „Andrisantul” era Leonard Gavriliu. Sunt, probabil, ultime rafale ale literaturii epistolare, pe viitor urmând să avem parte de culegeri de bip-uri, trash-uri și e-mail-uri resuscitate cu „restore”…
