Mica perdantă

Coincidență, scriu despre Franța chiar de ziua ei, a căderii Bastiliei. Națiunea franceză mi se pare cea mai chinuită din Europa. Organizarea Euro era antamată de multă vreme, dar mulți francezi, implicați sau nu, abia așteptau să se termine. Cu bine, dacă se putea. Iar „bine” însemna ceva mult mai important decât să câștige les bleus. Din punctul ăsta de vedere, Franța n-a fost o perdantă. Cu greu ne putem imagina desfășurarea logistică uriașă care a însoțit această competiție. Singurii răniți s-au înregistrat în confruntările dintre suporteri, altădată semn de proastă organizare, sau atunci când o banală petardă a fost aruncată într-o zonă special amenajată pentru suporteri. De câte ori nu vi s-a întâmplat în piețele noastre, în ajun de An Nou, să vă speriați pentru că un „glumeț” a dat o petardă? Dar nu s-a stârnit nicio busculadă, lumea nu s-a călcat în picioare fugind în toate părțile, nu v-ați ales cu membre sau coaste rupte! Acolo așa s-au petrecut lucrurile, iar asta spune multe despre cum este afectat mentalul colectiv al francezilor. Din toate aceste considerente, cred că națiunea franceză merita satisfacția câștigării titlului european.
Dar din punct de vedere sportiv? Lloris n-o să fie reținut în galeria marilor portari, dar și-a făcut bine treaba, chiar autodepășindu-se (Stancu și Finnbogasson ar putea depune mărturie!). Fundașii laterali erau ca Raț al nostru, cu perioada de garanție depășită, iar centralii s-au tot schimbat între ei, în căutarea formulei perfecte, nicicând găsite. La mijloc, doar Matuidi a fost cât de cât constant. Iar în finală, când vedeam un jucător de culoare longilin, cu un fuleu formidabil, trecând ca prin brânză de câte 2-3 portughezi, tresăream: s-a trezit Pogba! Aiurea, era Sissoko, jucător retrogradat cu Newcastle. Cât despre Pogba, dacă va plăti cineva suma aia amețitoare care se vehiculează, atunci fotbalul chiar a luat-o razna și se va prăbuși precum domeniul imobiliar, când o garsonieră dintr-un cartier bucureștean ajunsese să coste mai mult ca una din centrul multor orașe vest-europene! Mai departe, a sclipit Payet, care era văzut de mulți jucătorul turneului după faza grupelor, numai că apoi s-a pierdut, deloc întâmplător. Nu degeaba nu s-a consacrat până la vârsta asta, îi lipsește arderea aia interioară care te face campion, pe care de exemplu Ronaldo o are. Griezmann da, chapeau, a fost pe merit jucătorul și golgeterul turneului, chiar dacă asta e o palidă consolare. Am ajuns și la cuplul Giroud – Gignac, adică acolo unde chiar se putea face diferența între locul 1 și 2. În ‘98, când Franța devenea campioană mondială, beneficia de un alt cuplu insipid, Guivarc’h – Dugarry (un gol tot turneul, al celui de-al doilea). Aceștia s-au schimbat unul pe altul în finala cu Brazilia, în timp ce pe bancă au fost uitați mânjii Henry și Trezeguet, testați cu succes, în sunet de goluri, pe parcursul turneului. Atunci, Guivarc’h și Dugarry au fost salvați de Zidane, cu cele două celebre goluri cu capul, în timp ce acum Griezmann și-a văzut o lovitură de cap scoasă eroic de sub bară de Rui Patricio, în timp ca alta a lins transversala. Cu Benzema în lot, cred că Franța făcea cu adevărat diferența și nu mai stătea la mâna norocului.